vineri, 9 noiembrie 2012

știu că sunt un haos

știuu că sunt un haos, chiar știu.
sunt capricioasă și nu respect nicio regulă.
mă las condusă de instincte ca un nou născut.
sunt rea ca un pui de leu câteodată.
nu accept refuzuri, nu mă mulțumesc cu ceea ce primesc și caut tot mai mult să obțin atenție.
sunt un copil, mă bazez pe stări, pe chef, mă ghidez empiric, nu accept argumente, mai mult decât atât, nici măcar nu le ascult.
nu te susțin cu toate nebuniile tale, proprii sau figurate și te tachinez mereu.
mă prefac uneori plictisită de tâmpeniile tale.
uneori pur și simplu nu te ascult deloc.
mă supăr, mă alint, râd fără motiv.
vorbesc tare în public și te fac de râs.
mă îmbrac urât și fără nicio noimă. am acnee.
mă supăr când cineva îmi atinge părul.
sunt ochelaristă și nu mă orientez niciodată în spațiu.
nu am nimic în comun cu tine, nu îți ascult muzica, nu-ți înțeleg gândirea.
și da, uneori nu te ascult deloc. dar hei! asta doar pentru că mă distragi cu șarmul tău, you bastard!

știu că sunt un haos.
îmi las hainele și inelul peste tot prin casă.
mâinile mele miros mereu a țigări.
uneori uit să-mi pun cerceii.
nu trec mai niciodată pe roșu și îmi fac abonament la RATB.
întârzii peste tot, deși nu intenționez.
ascult muzici din ce în ce mai proaste și comerciale - în ele mă regăsesc acum.
nu mai am înclinații intelectuale - nu mai citesc. m-am oprit. nu îmi mai plac subiectele dificile. nu prea mai beau alcool atât de mult.
am doar munca. și o iubesc. îmi iubesc munca.
sunt un pic pedantă uneori.
n-am deloc răbdare, sunt repezită, mereu mă grăbesc, fac lucrurile pe fugă și pe ultima sută de metri, mă hotărăsc fără să mă gândesc, mă bazez pe haosul din capul meu și pe intuițe. mă plictisesc repede.
dimineața îmi place  să ascult Pink Floyd.
dorm pe mijlocul patului și fur toată pătura.

sunt un haos pe două picioare, obositor. dar hei! asta nu te împiedică să mă distragi și mai tare cu șarmul tău.

duminică, 4 noiembrie 2012

Faptul că mi-e dor de el nu era nici pe departe cea mai proastă parte.

Cea mai proastă era că lui nu îi era dor de mine.

Că nimic din mine nu lăsase o amprentă în el.

Minute întregi rămâneam cu ochii pe fereastră retrăind în detaliu toate momentele care existaseră între noi și mă puneam în locul lui - chiar nimic să nu îi fi rămas întipărit în minte? Niciun gest? Nicio replică? Nici măcar un decor? O grimasă? Un zâmbet? Nici măcar un capac de bere într-o poziție nenaturală? Tot ce existase între noi nu se construise pe bază de comunicare, gesturi sau alte aspecte ce țin de ființa umană - nu, se contruise pe bază de decoruri, sunete, culori și gusturi. Ca să-mi aduc aminte de el într-o manieră detaliată trebuia doar să merg pe aceleași drumuri, să ascult aceleași muzici în aceleași locuri, să văd aceleași străzi, să beau aceleași beri, să privesc aceeași copaci, să fumez aceleași țigări. Și niciodată imaginea n-avea să fie completă - avea să lipsească mereu câte un detaliu: un parfum, o fustă, o țigară electronică, un mail, o barbă sau un zâmbet.Din ce în ce mai multe lucruri dispăreau cu vremea și eu rămâneam doar cu o imagine încețoșată a unui om de care mă atașasem fără să știu, când eram mai hotărâtă să nu o fac. Și din păcate nici nu era nevoie ca imaginea să fie completă ca să-mi lipsească el cu totul.

Cui îi mai trebuie un puzzle cu piesele împrăștiate, uzate, când e atât de simplu să ștergi geamul de abur și să cauți cuminte un nou străin pe care să-l descoperi piesă cu piesă, fără să știi dacă e sau nu bucata care lipsește din propriul tău puzzle? 

O să îmi treacă mie și de data asta :)

Câteva lucruri pe care nu le suport pe Facebook

Fără comentarii sau intenții moralizatoare:

1. Fotografii de "copertă" cu persoana în cauză (mai ales dacă vorbim și de poze de copertă și profil din aceeași ipostază / context / ocazie etc)

2. Verii / mătușile / fostele profesoare / orice altă rudă de la țară care lasă comentarii jenante, cu trimitere la amintiri nu foarte plăcute din copilăriile îndepărtate.

3.Comentariile din partea prietenilor "posesivi", la modul "frumoasa mea" / "scumpa mea" / "....(bla bla bla) mea".

4. Chaturile în secțiunea de comenturi între diverși prieteni.

5. Aduceri aminte în secțiunea de comenturi - "ce mai faci ? îmi place poza. mi-e dor de tine, pup" (tocmai pentru astfel de maniferstări există chatul.

6. Tagurile idioate - în poze de crăciun, paște sau pur și simplu în alte poze complet random.

7. Citatele ieftine cu miros de filozofie mucegăită.

8. Mesajele către un grup.

9.Pozele cu intenție sensibililatoare - cu animale triste, cu copii mutilați, cu bătrâni săraci etc.

10. Share-ul la propriile poze / like-urile la propriile postări.

11. Pozele nereușite, cu un efect răgușit, care se vor artă.

etc.
etc.
etc.

duminică, 30 septembrie 2012

Obsesii urzicești (1)

Sunt construită pe baza obsesiilor. Dacă pentru unii "new is better", pentru mine contează consolidarea unor elemente cheie sau ba din viața mea.

M-am gând că punerea lor pe "hârtie" ar putea fi educativă pentru mine. Unele dintre ele sunt serioase, altele stupide, iar unele nu pot fi nici măcar catalogate cumva.

Primul episod:

O obsesie pe care am căpătat-o recent și despre care nu am avut curajul să vorbesc cu multă lume, pentru simplul motiv că e prea ciudată. Bântuind de zor pe Facebook într-o zi, am găsit o poză cu doi flăcăi frumoși și mi-a sărit în ochi un comment de genul "o să ne fie dor de tine Iorgu". De ce? De ce să îi fie dor de el? Unde e? Am intrat pe profilul lui și am "răsfoit puțin postările". Am aflat că puștiul fusese omorât pe trecerea de pietoni, verde fiind semaforul, la doar 18 ani. Ucigașul a fugit de la locul accidentului. Habar n-am de ce, dar a trebuit să aflu mai multe.  I-am citit profilul de Facebook din "scoarță" în "scoarță". I-am analizat fiecare poză, am citit fiecare mesaj lăsat de prietenii lui. Le-am citit mesajele lăsate când copilul ăsta frumos era în moarte clinică. Am înțeleg ce copil minunat era: frumos, isteț, activ, talentat, plin de viață. Un băiat pe care, dacă aș fi avut vreodată șansa să-l cunosc, l-aș fi adorat.
Am căutat pe net informații legate de accident. Am văzut poze cu Iorgu plin de sânge pe trecerea de pietoni. Am văzut manifestarea făcută de prietenii lui pe aceeași trecere de pietoni pe care a fost ucis. Și nu știu de ce, dar m-am atașat de el. Atât de tare, încât aș fi vrut să-l fi cunoscut măcar o dată înainte.
Răscolind, am găsit o poză de la un concert din Vamă - o poză cu el. La nici un metru de el - Pană și Adriana. Concertul la care am fost împreună. Am  fost și eu acolo, la doar un metru de Iorgu. Și acum mă gândesc că poate chiar l-am cunoscut și poate am poștit un pet de bere cu el după concert.
Complet din întâmplare, în "Noaptea muzeelor", am mers jumatate de oraș pe jos cu Bella. Și dintr-o dată, parcă totalmente random, m-am trezit că traversez aceeași trecere de pietoni pe care a fost călcat Iorgu de mașină. Am fost foarte panicată și nu am dormit câteva nopți, chiar dacă știu că a fost vorba doar de o coincidență. Adică nu sunt nebună, știu că n-a fost niciun semn din partea lui, dar a fost impresionant la momentul respectiv.
Și ca să conchid, situația asta m-a pus mult pe gânduri. Recunosc, am început să mă gândesc mult inclusiv la religie, echilibrul presupus că există în lume și mai ales dreptate. Ce din toate astea există? Poate nimic. Nu există decât o înșiruire de chestii random și asta este toată viața noastră / lumea / universul etc.



postare fără titlu

Aparent, mi-am făcut curaj să scriu din nou aici, după aproximativ o lună. Să văd dacă.

Se pare că nu-mi iese.

Deși ascult muzica bună și dragă. Am dormit toată ziua, am zăcut în pat, cu o durere de cap și o mahmureală teribilă. După o săptămână de muncă în care am renunțat să mai gândesc și m-am complăcut într-un ritm al vieții monoton și tăcut. Un ritm aritmic.

Îmi plac oamenii, fie ei noi sau vechi, cunoscuți sau uitați. Îmi place să-i văd în situații cât mai ciudate și diferite, să le aud poveștile, să-i cunosc, să aflu, să conștientizez cât de complexă e lumea din jurul meu. Am nevoie de lume ca să-mi înțeleg existența.

Tocmai pentru că îmi place să fiu parte din viața unui om, mă ofer întâi pe mine, în intimitatea mea psihică și emoțională.

Și cu toate astea, nu reușesc să-mi dau seama care e limita dintre curiozitate și prietenie. Unde e limita dintre curiozitate și îndrăgostire. Și nu-mi dau seama nici dacă limita asta e diferită de la om la om - dacă unele gesturi mie mi se par naturale, iar altcuiva să-i dea de bănuit că e vorba de îndrăgostire. Dacă e interzis să faci unele chestii la prima întâlnire sau a doua. Dacă trebuie să aștepți un timp înainte să spui ceva anume. Ce noimă au toate regulile astea și cine le cunoaște pe toate? Și de ce oamenilor chiar le pasă de ele?

Nu am chestii de genul. Singurul prag este ca persoana respectivă să mi se pară interesantă. Din momentul ăla, nu mai există niciun fel de limite pe care să mi le autoimpun. Nici măcar una. E greșit? Cine poate să zică asta?

Ah și mă enervează foarte tare când oamenii mă judecă după principiile lor. De ce trebuie tot timpul să catalogăm gesturi și situații drept corecte sau greșite? De ce toate trebuie să presupună din start unele repercursiuni sociale? De ce există oameni care nu mai au curajul să se uite în ochii altcuiva doar pentru că la beție au spus sau au făcut ceva catalogat drept "deplasat" / "greșit" ș.a.m.d. Hai să ne facem viața mai simplă, renunțând la chestiile astea, hai să ne autoeducăm să trăim natural orice ni se întâmplă, necontrolat. Controlul e un bullshit care doar ne complică existența în așa măsură încât ajungem cu toții niște handicapați sociali.

La rândul meu mi se întâmplă să mă trezesc dimineața și mă gândesc că "căcattttt, ce am putut să zic aseară. și când te gândești că mâine mă văd cu oamenii ăștia la muncă." Și ce? De ce să mă complic cu regrete și analize de situații? Lucrurile se întâmplă pentru că sunt dictate de un mecanism din noi, singurul care știe cum ar trebui să funcționăm corect, nu regulile sociale de tot căcatul.

joi, 23 august 2012

M-ai maturizat

E ca de fiecare dată când ceva te copleșește atât de mult încât nu mai poți vorbi despre lucrur ăla fără un nod în gât, o voce tremurată ca înainte de plâns sau un zâmbet idiot. Eu am zâmbetul. Eu atunci când sunt călcată în picioare de fapte, zâmbesc debusolată și foarte puțini oameni înțeleg de ce zâmbesc.
M-am maturizat. Pot să privesc un om în adâncul sufletului fără să mă sperii și să fug. Pot să aud un te iubesc haotic fără să mă sperii și să fug. Pot să accept o boală psihică fără să mă sperii și să fug. Și să plâng. Pot să stau aici înfiptă în încăpățânarea mea înduioșătoare oricât de ciudat ar părea. Oricât de nemotivată e ea.
Asta nu mai e milă, asta e naivitate, prostie. Nu, asta e afecțiune și altruism. E afecțiune, mamă. M-am îndrăgostit de el.
Nu mi-e frică. Nu mi-e frică de ce-ar putea să-mi facă sau să-și facă. Sau să vă facă. Mi-e frică doar că n-o să mă comport adecvat. Trăiesc în stres. Trăiesc într-un câmp de așteptări. Trăiesc într-un corset de priviri înțepătoare. Dar nu mi-e frică și nu fug. Pentru prima dată, o să încerc să mulez așteptările pe felul meu de-a fi.
Ce am eu?! Ce am eu? Am zâmbetul și veselia. Am capacitatea de a trece cu energie și stare de bine prin toate. Și eu mă panichez și plâng, dar îmi trece. Știu doar că energia mea e suficientă pentru amândoi și că zâmbetul e de-ajuns pentru amândoi. Și că împărțim același mod altruist și bun de-a trăi.
Da, mă deranjează glumele proaste. Proaste proaste proaste. Nu aveți nici măcar bunul simț să le faceți când nu sunt eu de față. Nu, de fapt nu ține de bunul simț, ține de respectarea unor reguli minime de decență morală, de simț uman, de grijă față de sentimentele altora. Sunteți handicapați moral. M-ați dezamăgit. Nu, nu din lașitate nu zic toate astea la lumina zilei și pe cale orală, ci din simplul menajament al nervilor mei. Voi nu înțelegeți.
Din toate astea, am învățat nu că eu sunt un om superior moral, deși mi-ar plăcea să-mi demonstrez într-o zi asta, ci că pur și simplu sunt o inadaptată social. Conduita mea vi se pare ciudată. Alegerile mele vi se par blamabile. Vă e milă de naivitatea mea. Mă obișnuiesc încet încet cu ideea asta.
Mă bucur, pe de altă parte, că sunt oameni care mă susțin.
Nu mă simt vinovată, nici nu victimizez.
Asta e realitatea pe care o trăiesc ca un om mare.

joi, 16 august 2012

Random thoughts

Uneori, atunci când rămâi în pană de subiecte de discuție, apelezi la amintiri comune. E cel mai comod mod de a întreține o conversație. Și uneori e plăcut.
Urăsc să pierd prieteni. Și cel mai trist e atunci când pierdut nu se referă la ceva real, tangibil și demonstrabil, ci pur emoțional. Urăsc să am prietenii aproape și totuși să simt că i-am pierdut și că nu-i mai am. Amintirile conferă doar un luciu digerabil relațiilor, nu soliditatea pe care toți o căutăm într-o prietenie.
Cu toate astea, îmi place să fac parte dintr-o amintire frumoasă. Deși. Deși conștientizez că așa îmi creez un eu bătrân, inadecvat și desuet. Măcar e ingurgitabil și ca atare comod. Pentru că nu mai am energia socială pe care o aveam înainte.
Pe de altă parte, obișnuința îți conferă o siguranță interacțională care plusează într-o relație. Nu sunt genul de om căruia să-i placă să cunoască oameni noi - nu vreau să mai fiu încorsetată într-o preconcepție pe care să mă simt obligată să o confirm. Pentru că nu-mi place când oameni își fac păreri despre tine. Te simți nesigur. Știi uneori că n-au dreptate și totuși n-ai tăria să le arăți cine ești. Doar timpul echilibrează cumva energiile astea și mulți preferă să plece dezamăgiți. Tocmai de-asta să cunoști oameni înseamnă să-ți asumi riscuri. Nu-mi plac riscurile, așa cum nu-mi place întunericul și dormitul singură.
Există oameni care funcționează perfect pe cont propriu și, surprinzător, sunt aceeași oameni care socializează cel mai bine. În schimb, oamenii care funcționează în haite, ca mine, întâmpină probleme când sunt scoși din habitatul lor natural. Ca și atunci când simt haita prea rece și distantă.
Haita mea e colorată și frumoasă. Oamenii sunt buni sau egoiști, plictisitori sau interesanți. Oamenii sunt oricum oameni și toate detaliile astea îi fac speciali. Nu mai contează exact ce detalii sunt, știi doar că ele există. Nu vreau să ies din haita mea, oricând de incomod m-aș simți în ea.
Prietenii rămân prieteni, oricât de departe te-ai simți de ei. Fizic sau emoțional. Fie că-s în Londra sau în Tineretului, prietenii rămân acolo. Fie actuali, fie măști bătrâne dintr-o amintire veche.
Nu știu de ce îmi plac amintirile, în casa mea nu se cultivau niciodată. Când cineva încerca să deschidă un subiect vechi, tot timpul altcineva dădea sonorul mai tare la televizor sau ieșea din cameră. Amintirile nu erau bune, oamenii uneori nu mai erau deloc și-atunci nu mai rămâne decât să ignori trecutul. Trecutul era rău și trebuia eliminat din existența curentă.
Nu știu când a fost momentul când am început să sanctific de una singură trecutul. Când am început să-i iubesc pe clasicii literaturii și să cred în mitologie și să-mi placă istoria. Nu știu. Poate educația a bătut mediul și ereditatea în cazul meu.
Oricum, deși n-am vârsta și nici personalitatea necesară, am început durerosul proces de întoarcere pe dos a întregului meu creier.



https://www.facebook.com/EmotionalHackers

sâmbătă, 4 august 2012

To my favorite one: Happy birthday!

Ok, cred că pur și simplu o să mai spun câte ceva despre tine, cu toată sinceritatea, chiar dacă știu că nu-ți place.
Adoratule, e ziua ta și ăsta e singurul mod prin care pot ajunge la tine : gândindu-mă la tine! Ce pot să spun acum e că ai apărut în viața mea la momentul oportun, când aveam atât de puțină încredere în mine. M-ai ținut de mână și mi-ai acordat un minim de atenție. A contat! Ai fost tipul hot cu care am ieșit, probabil cel mai sexy bărbat cu care am ieșit. Ulterior, aparent, și eu ți-am devenit un fel de singură fostă cu care ai rămas prieten, una dintre puținele tale prietene femei, dispuse să te asculte și să-ți dea sfaturi stupide. Dar știi ce? A fost minunat, pentru că am simțit că am contat, așa cum și tu ai contat.
Am fost prieteni, ne-am retras, am fost din nou prieteni, apoi n-am mai vorbit împreună din cauza unui eveniment nereușit, dar...HEI! pentru mine nu a fost doar nereușit, a fost o chestie care ne-a legat, asta contează.
Acum se pare că lucrurile s-au întors iar și iară nu ne mai vorbim. Trag de tine să-mi spui ce mai faci și aflu de pe Facebook la ce facultate ai intrat. În loc să te sun să-ți spun toate astea, le scriu aici. O să te muți în București și probabil în tona de oameni noi pe care o să-i cunoști, n-o să mai ai timp de mine.
Nu simt că mai există o legătură între noi.
Dar știi ce? Eu tot te iubesc și tu rămâi în continuare my special one, prietenul meu frumos, cu buze groase și păr irezistibil, pe care, din fericire, îl văd ca pe un frate mai mic și mai serios.
La mulți mulți ani, felicitări pentru toate împlinirile din ultima perioadă și mult succes în continuare. Distrează-te și învață mult mult, e cea mai faină perioadă. Fă-le pe ambele echilibrat și serios, așa cum numai tu știi s-o faci.
Te aștept într-o zi cu un telefon invitându-mă la o cafea, dacă mai are vreo logică să facem asta pentru tine.
Love,
Gio.

vineri, 3 august 2012

Mai citim?

Nu prea pot să dorm așa cum ar trebui, singură fiind, dar mă străduiesc să fac totul cât mai confortabil.
Mă gândeam că-n ultima vreme am simțit o lehamite de a mai citi ceva și asta doar pentru că facultatea mi-a făcut cititul un chin - toate cărțile alea nesuferite și toate perioadele alea scurte în care trebuia să înghit atâta celuloză de mi se făcea greață. Culmea e că pe atunci îmi plăcea ce făceam și-o facem cu mândria că fac ceva greu și frumos, că sunt un om cu oarecare cultură în domeniul meu și că asta o să mă ajute. Doar după ce m-am văzut (teoretic) cu diploma în mâna mi-am dat seama că nimeni n-o să mă plătească vreodată pentru că l-am citit pe Dante și pe Homer și că nimeni n-o să mă ia de nevastă pentru că știu ce-i ăla argument ad personam și să spun trăsăturile postmodernismului. Astea îs fleacuri pentru ceilalți. Și tocmai de-aia trebuie să fie a big deal pentru noi, că știm lucrurile astea fără fie nevoie și fără să ajute.
Mai citim acum, că s-a terminat facultatea? Mai citim, dar eu una nu cu prea mare drag. Mă oblig? Daaa, la dracu, mă oblig să citesc. Nu vreau să ajung genul ăla de femeie care citește în metrou cărți despre 'Managementul carierei' și 'Depresia la vârsta a doua'. Hell no!

Am citit de curând două chestii total opuse: o carte complet plictisitoare, chiar fascinant de plictisitoare, pe care am digerat-o greu (aproape o lună, 240 de pagini), dar care mi-a hrănit snobismul și pedanteria și pe care aș recomanda-o oricând oricui - Cu fața la perete, de Livius Ciocîrlie. Culmea e că mi-am tras mental câteva palme pe circumvoluțiunile goale gândindu-mă la cât de multă dreptate are băiatul ăsta și cât de bine mi se potrivește. Dacă aș scrie o carte, la fel de plictisitoare și livrescă ar fi și a mea!

Cealaltă carte - De ce iubim femeile?. Cărtărescu, adică. Domnul profesor Cărtărescu, zic. Rușinos, știu. E oare vreo gospodină și vreo absolventă de ase care să nu fi lăcrimat la cartea asta? Recunosc, e comercial, e prea mult sex de proastă calitate, e prea siropos și clișeic în cartea asta, dar am gustat-o. Mi-a plăcut stilul lui ciudat de tălâmb și mica lui obsesie pentru Mateiu Caragiale (pe care, apropo, i-o împărtășesc total), mi-au plăcut trimiterile deștepte (de altfel, nu puține) și tonul ăsta confesiv (da, cred că e preferatul cofetăreselor și manichiuristelor). Am halit-o în 3 zile și deși mi-e cam nașpa să recunosc, mi-a plăcut.

În rest, am rămas fără cărți, eu care credeam că odată terminată povestea cu facultatea, o să inhalez hârtie tone pe săptămână. Se pare că sunt doar o corporatistă plafonată.

joi, 2 august 2012

Random 2.08

Știți momentul ăla ciudat când ai impresia că nu ai nimic ce să vorbești cu un om? Și-atunci te-apuci să vorbești vrute și nevrute, pentru că dacă taci, pari ciufut, dar dacă bați câmpii, par doar prost, și evident pentru mintea umană este mai bine să fii prost decât ciufut. Asta nu e nimic, ni se întâmplă tuturor. Oameni și oameni, te nimerești cu ei în lift, în pauză la țigară, la coadă la plătit facturi etc. Oameni pe care îi știi așa, dar n-ai ce să vorbești cu ei. Dar e firesc.
Ceea ce mi se pare mie nefiresc este în schimb că astfel de momente poți avea de multe ori cu oameni care ți se par minunați și cu care ai atâtea în comun. E perioada aia de tatonare, când faci cunoștință cu omul, ți se pare fain ți crezi că ai putea fi prieten cu el. Urmează perioada de împrietenire în haită și astea merg de obicei bine (nu mi s-a întâmplat să mă aflu într-un grup mare în care să nu se lege nimic). Dar când urmează momentul ăla când ești singur cu omul respectiv, ai contextul, ai timpul...BAM! Îți dai seama că omul e minunat, dar nu se leagă nimic.
Am făcut de curând o mică instruire în ceea ce privește tipurile de personalități. Mă gândesc că poate de-acolo se trage - suntem oameni minunați luați separați, dar împreună nu funcționăm de nicio culoare. Agree.

Nu, nu vreau să se creadă că esența relațiilor este doar vorbăria. Am și eu momentele mele când mă simt atât de în siguranță cu un om, încât simt nevoia să tac. Nu e nimic stânjenitor în asta, e chiar fain. Ciudat e doar în situația descrisă mai sus.

Și pe de altă parte, sunt oameni cu atâtea defecte, cu care n-ai mare lucru în comun, poate banali, poate prea puțin inteligenți, inculți și gustători de muzici proaste și așa mai departe, dar cu care comunici atât de lin. Împarți păreri, argumentezi, vorbești câte-n stele și capeți adrenalina aia minunată pe care doar vorbind o ai (tandră și puțin amuzantă, totuși). Se crează intimitate, siguranță, fidelitate etc. - ce mai, prietenie în toată regula. Și uneori te întrebi ca un prost, cum am ajuns să fiu prieten cu X?

Cred că ceea ce vreau să spun eu e că n-are sens să te gândești matematic la chestii de genul ăsta, doar să le iei ca atare.
Ce, filozofia mea de 14 ani nu cadrează? Cu atât mai bine.
Bună eu sunt Geo și nu proastă, dar în rest sunt fată bună.

miercuri, 1 august 2012

I guess this is it

Avem deci următorul decor: Berceni, etajul 8 și un balcon fantastic de comun, atât de ca toate balcoanele lumii, încât te înjuioșează. Mult alcool de obicei, pe toate părțile. Țigări, cola și muncă până la epuizare. Nopți nedormite, pături groase, transpirație. Bocanci. Fuste, rochii. Miros de lalele ofilite - parfum spaniol. O vaca de pluș care sprijină un laptop luat în rate și multe filme - imagini care se derulează haotic haotic uneori fără sens, cu fundal sonor ciudat, voci și fețe, ale nimănui. Aici se închide cercul. O scrumieră care dujnește urât. Pastă de dinți uscată pe chiuvetă. Sârme atârnate afară, care se mișcă în vânt. Mult haos și multă rutină. Multă muncă. O carte deschisă de mult, uitată pe un colț, cu un colț indoit. Pepsi, cafea și muncă. Vopsea de păr.

Avem personaje: multe aparent inexistente, care trăiesc într-un cap. O fată. Tăcută, fără vlagă și poftă de viață. Cu poftă de poftă de viață. Mizantroapă. Care evită oamenii reali și trăiește cu cei din capul ei. Un băiat care se încăpățânează să reapară în decor. Vine, pleacă. Haotic.

O voce transparentă și lipsită de inflexiuni: Cine vreodată s-ar fi gândit că în decorul ăsta aveam să sfârșesc? Am un inel pe deget, un inel vechi și mai am și două brățări galbene. O fotografie cu un băiat brunet. Un dinozaur de pluș. O lumânare parfumată. Un desen, două desene, trei desene. Un afiș al unui concert. O altă brățară de imitație de piele. O fustă. O pereche de cercei. O floare uscată. O narghilea, două tricouri. Două eșarfe și o căciulă. Două, nu, trei cărți. Două pene de chitară, transformate în cercei. Două coliere și trei genți. Un breloc. O cameră foto care acum nu mai funcționează. Ahaha, un autograf și o carte de vizită a unui englez de care am fost teribil de îndrăgostită. Sam îl chema oare? Aș mai strânge câteva nimicuri, dar m-am plictisit de nimicurile astea frumoase. Asta e tot. Astea sunt viață. Fiecare obiect adunat în grămada asta îmi amintește de cineva care a făcut parte din viața mea. Pentru că, absurd, oamenii se pregătesc conștient și programatic să plece de aici și se lasă înlocuiți de obiecte. Eu îi am aici pe aproape toți. Și pe mama. Dacă nu aș fi o dobitoacă afectuoasă le-aș arunca pe toate la gunoi. Dar știi ce e mai trist? Că mă gândesc că multe dintre ele sunt tot ce a mai rămas din unii oameni. Și mai trist e că mă gândesc că ele sunt singura dovadă a faptului că sunt un om normal, cu o viață normală. Chiar dacă, sporadic, mă gândesc că-s prea cumva așa...Îl citesc pe Cărtărescu și ascult o chitară frumoasă. Frumoasă, da, estetic adică. Nu mai sunt metaforică în exprimare de pe vremea când oamenii chiar mă ascultau. Știi de ce nu îmi place să fac poze? E același motiv pentru care nu-mi place să fac sex. Același motiv pentru care nu o ard așa gratuit cu oamenii. Pentru că nu vreau să fie peste câțiva ani o amintire frumoasă ca o chitară și comercială ca o carte de Cărtărescu. Vreau, la urma urmei, să nu fie nimic din nimic. Vreau să fie la fel de trecătoare ca amintirea unei doze goale de bere. Nu sunt un prieten bun, nu sunt un angajat și un șef bun, nu sunt o iubită bună. Sunt un om egoist și rău și cicălitor și încăpățânat, vulgar comportamental și mental. Măcar am buze frumoase, mă gândesc. Și mai aveam și sprâncene frumoase, atunci când mă pensam. Nu mai fac și asta. Sunt ca o ușă de metal în care dai cu pumnii și ea continuă să aibă mirosul ăla de metal. Sunt ca o ușă, daaa. Cum de n-am știut asta niciodată? Poate înainte eram ca o poartă, te strecurai printre mine. My dear friends, obiectelor...


Chitara se oprește și se aude din ce în ce mai clar bâzâitul unei gângănii. În rest, în încăperea de lângă, o fată vomită. O altă fată. Și fata se gândește că cealaltă fată e o fată vulgară. Ce așteptăm cu toții? Un bâzâit de munscă să ne trezească din nimic? Nu, bâzâitul de gânganie doar accentuează senzația de vid. E nevoie de viață, doar viață să pătrundă în viața mea.

Aceeași voce, mai suavă: Vreau să merg la teatru și să-l văd pe Florin. Și clar, clar, trebuie să mă pensez. 

luni, 30 iulie 2012

Nu e ca și cum contează

pentru mine totul a începutl să funcționeze diferit și ceea ce e ciudat e că nu se simte ciudat. că nu-mi mai amintesc cum obișnuiam să fiu, poate mai amuzantă, mai activă, mai avidă de viață. acuma sunt un roboțel obosit veșnic de viață.
partea cea mai ciudată e că nu mai aștept nimic de la mine. vreau să mai vreau chestii și totuși nu le vreau. îmi propun lucruri, dar mi le propun în barjocură, pentru că știe că nu mai am vreun motiv să le fac.
vreau să învăț rusă și germană.
vreau să scriu o carte.
vreau să-mi fac un tatuaj.
vreau să-mi verific ochii și să-mi pun ochelari.
și totuși, nu fac nimic, stau și aștept să vină ceva să-mi schimbe viața.

nici bloguitul nu mă mai atrage când am o viață prea monotonă. mai dau pe aici izolat, să mai citesc ce mai scrie lumea. să văd ce mai face suhai, în special.

mă uit la filme și râd. atât mai fac.

nu mai citesc, pentru că nu mai am poftă. acum am termniat după o lună Cu fața la perete, de Ciocârlie. Și mi-am dat seama că mi-ar plăcea să-l cunosc pe Ciocârlie, dar nu fac nimic în sensul ăsta, cui îi pasă?

nu e ca și cum ceva contează. sunt mizantroapă. vreau să fiu lăsată în pace să-mi dorm viața până mor.

duminică, 24 iunie 2012

Sunt egoistă

Ce pot să zic? Așa m-am născut. Nu simt nevoia să aflu prea multe despre alții sau dacă o simt, este o nevoie sporadică, având un unic scop didactic. Vreau să știu chestii despre alții, doar pentru că vreau să știu chestii despre alții, nu că mi-ar păsa.
Îmi place să mă cunosc și să vorbesc despre mine. E ca și cum aș avea un prieten bun pe care mă pot baza oricând și care nu mă poate surprinde negativ, pentru că deja știu totul despre el. Nu ăsta e cruntul adevăr al vieții - că oricât de mulți oameni am cunoaște și am iubit, în fond, ne avem doar pe noi înșine? Și cu asta rămânem. Nici n-aș vrea de altfel, să spună lumea despre mine ”aia bă, fiica lui X, gagica lui Y sau de e prietenă cu Z”. Nu, Aia bă, aia, care....!
Aia care ce?

Aia care acum nu poate să doarmă pentru că Sburătorul a vizitat-o din nou. Zicea ea, că iar s-ar fi îndrăgostit. Ce instabilă e puștoaica asta, alintată și cam târfiștină psihic, care trece de la un principiu la altul și de la o teorie la alta. Că ea mereu are teorii de împărțit cu alții.

Da, m-am îndrăgostit iar. A treia oară în ultimele trei luni. Și pe ăsta nici măcar nu știu de ce îl plac. Ultimii doi aveau un haz aparte, puteam să spun ceva ce-i definește: unul suferea de depresie cronică și se credea poet, făcându-și un program din a se purta nașpa cu oamenii din jur, altul era atât de frumos și de imatur, încât îmi trezea instinctele materne. Dar ăsta ce are? Un flăcău cam naiv, fără prea multă școală, cu un tatuaj kitschos pe umăr și multe seri de alcoale și iarbă la activ. Atât? Asta mă impresionează pe mine, după toate astea? Am 16 ani sau ce?

Aseară l-am visat și, cu ocazia asta, am descoperit de ce îmi place. Pentru că e singurul om care zâmbește frumos. E singurul om care zâmbește gratuit și frumos. E singurul om care zâmbește mult, gratuit și frumos. Te lasă mut cu zâmbetele lui blonde și albastre, atât de cuminți și de bune. Atât știe să facă, să zâmbească.

I-am spus într-o zi că ar fi mai bine pentru el să tacă, pentru că servește doar ca obiect estetic. S-a supărat. Dar s-a supărat cu zâmbetul lui morocănos, atât.

O să-mi treacă și de data asta și el o să fie deja departe - acolo de unde zâmbetul doar se ghicește, nu se mai vede propriu-zis. Ce păcat.

Și dacă e să rămân cu ceva de aici, e cu acea convingere intimă că undeva în lumea asta mai există oameni care mai știu și mai vor și mai pot să zâmbească mult, gratuit și frumos.

vineri, 15 iunie 2012

Eu cred că veșnicia s-a născut în pat

Un cap frumos, ca de porțelan, atât de alb și de roz și de căprui și de proaspăt. Un cap frumos încadrat de o măciucă de păr blond, ușor ondulat, creț la origine, dar torturat cu fel de fel de aparate moderne de urâțit și de cosmetice menite să curme prospețimea naturală. Un păr blond frumos în care îmi plăcea să-mi îngrop capul până simțeam că toată materia aia pufoasă se infigea în mine, ca într-un suprem act sexual al epidermelor. Până simțeam că părul nu mai e doar o materie moartă, cum zic revistele medicale, ci prinde viață și-mi sărută genele profund, până la rădăcini. Până în intimitatea craniului meu. Un păr blond care încadra ca o căciulă de copaci sălbatici fața aia atât de frumoasă.
Și ochii, ochii erau totul pe chipul ăla tânăr până la cruzimea fiarelor. Ah. Ochii ăia pe care, într-o supremă forțare a mușchilor, se chinuia să și-i țină întredeschiși, mincinos serioși. Cu câtă sinceritate mima el seriozitatea, ființă calină. Cu câtă inocență își încrunta sprâncele ascunse sub pleata de spice de grâu, în timp ce-mi ținea discursuri despre maturitate. Ce maturitate, mă pisoi adormit, copil plângăcios și alintat? Ce gogoși despre maturitate îmi vinzi mie, când pe mine apasă atâția ani furioși și bătrâni, atâtea revoluții și războaie, atâtea beții și nopți de prostituție, atâtea guverne și atâtea nopți nedormite sub streașina muncii, atâtea muzici și atâția eroi transformați în țărână? Ce maturitate, cu ochii ăia lunguieți și subțiri ca de asiatic? De culoarea argilei umede, profund adânci, mișcători și serioși. Copil fragil, copil.
Câți ani să fi avut amândoi atunci, nici nu mai știu...
Eram și eu, clar, mai tânără ca acum, deși timpul meu a trecut altfel decât al lui. Când el se îndrepta cu pași mari către viață, eu mă străduiam cu orice preț să fug de ea. Ce atâta oameni mari să fim? Lasă-mă, viață, în pace să-mi trăiesc viața mea, să-mi beau secundele și să-mi înfig adânc în trup tot felul de trecuturi, care mai tinere, care mai blonde. În timp ce el se maturiza discret, dar hotărât, eu fugeam de bătrânețe ca de dracu.
Atunci însă știam mai multe despre viață și atât de puține despre iubire. Pentru mine nu exista iubire, cum nu exista nimica sfânt în afară de buzele lui. Atâta voiam și dacă aș fi voit vreodată să mor, acolo ar fi fost, sub buzele lui nesigure. Căci nimic nu era atât de sfânt ca buzele lui parfumate, cu pielița atât de subțire și transparentă, că mi se părea de multe ori că toate țesuturile alea roze care se plimbau pe mine erau al vreunei cireși coapte prea mult. Și îl lăsam așa, cu toată inocența lui corporală, să se adape din epiderma mea, cât voia! Și îi plăcea să petreacă după-amiezi întregi cu fața în gâtul meu, făcând Dumnezeu știe ce acolo, până îmi picta pielea într-un violet agresiv. Îl iertam, firește.
Nu știu nici cât timp a trecut așa, în uitarea aia de mine. Călcam cu frică pe parchet, să nu spulber toate tinerețea aia care se decanta pe covoare. Toată sălbăticia aia de animal tânăr care ieșea din el când mă iubea. Cum mă iubea! Timid și fraged, ca pe o mireasă. Mă iubea timid și serios, deși l-aș fi vrut mai sălbatic, mai copil. De ce se străduia el să mimeze maturitatea, nici asta nu mai știu sau nu știu dacă am știut-o vreodată. Rar mai exploda în micile lui caraghiozlâcuri, când se încăpățâna până la plânset să-l las să-mi cânte la chitară sau să beau cu el un pahar de vin. Îl lăsam, beam, ce să-i fac? Aveam nevoie de tinerețea lui ca de un drog, nu știu cum  de am putut să învăț să trăiesc fără el. Cum îl iubeam, doar eu știu, lui nu i-o arătam niciodată.
A fost singura tinerețe pe care o s-o povestesc nepoților: tinerețea lui. Pe-a mea nu mi-o mai atintesc, atâta de bătrână sunt acum, dar prin a lui, mi-am trăit și eu bucuria de a trăi doar cu tinerețe și iubire. Ce mai contează că el e un domn elegant acum, cu părul tuns scurt și zâmbetul stins? Că merge la braț cu sute de femei elegante, frumoase și aranjate, că el nu mai știe acum cum îmi iubea sălbăticia și mirosul de ploaie al pielii și părul roșcat mereu ciufulit și buzele virgine pe care niciodată nu mi le astupam cu prostii de cosmetice și sinceritatea trupului meu când mă întindea pe pat? Că el nu mai știe acum ce râs frumos avea pe vremuri și cu câtă alintare se supăra când îi luam peste picior gusturile muzicale? Ce mai contează că el acum nu mai are pasiuni, că a devenit un bărbat ca oricare altul, că respectă toate regulile și a uitat cum e să fugi prin ploaie și să te îmbeți pe stadion? Ce mai contează, căci tot ce contează e că amintirea lui e mai puternică decât orice, amintirea lui prospătă ca roua, care îmi saltă acum noapte de noapte în somn?
Și știi, singurul lucru pe care îl regret acum, după atâția ani ce mă despart de ființa asta veșnic tânără și frumoasă, e că niciodată nu m-a luat în serios când îi spuneam plângând: ”Fă-mi un copil!”.

miercuri, 13 iunie 2012

Câte-o obsesie pe zi

Or să mă lege amintiri frumoase de licența asta. 

O să mă gândesc peste ani la cum am învățat eu pentru ea. O săptămână de concediu, fără grija serviciului și al banilor. 

Închisă în casă, mizantroapă, eu cu cărțile și cu laptopul meu. Țigări, suc de vișine, iaurt de vișine. Salate acre până la epuizare. Salteaua scoasă cu totul pe balcon, perdelele întinse pe post de cort peste marginea balconului, să țină umbră. Un film bun. Prieteni care vin să mă vadă, să vadă un film bun cu mine. Doar unul, că oricum nu-mi plac filmele. Căni murdare, haine murdare, încălțăminte murdară - peste tot. Un schelet de pat, prăfuit, ușor înspăimântător. Bronz natural, pe balcon. Fără tricou, fără nimic, fără rușine de vecini. O pernă șifonată și două cafele pe zi, programatic. 

Un bărbat reapărut după timp, pe care îl redescopăr mai sec ca niciodată. Mai puțin confortabil decât orice bărbat pe care l-am cunoscut. Nevoia de a fi mințită că măcar un pic contez. Nevoia să cred că măcar un pic contează ce spun. Nevoia să cred că în pula mea tot ceea ce a fost până acum nu a fost o minciună. O nevoie de-a dreptul fiziologică de a uita că am fost vreodată atinsă, de a uita că am trecut prin paturi străine, unele doar de o noapte, nevoia de a uita că vreun bărbat s-a gândit la mine într-un mod sexual măcar vreodată. Am devenit mizantroapă până la frigiditate. Și ăsta e un adevăr greu de acceptat. 

Confuzie, frustrari, nimic clar, foieli, pipaieli de liceu, ambiguitati”. Copil cu breton și cu ochi mari, căprui. Copil cu breton spus într-un mod depreciativ, că ăștia nu vor să le-o tragi fără minciunile de rigoare. 

Frustrări și ambiguități de copilul cu breton ce-a refuzat să crească. Doar buletinul și uneori amintirile sexuale îmi mai dovedesc că nu-i așa, că sunt o femeie în toată firea. Că sunt o femeie în toată firea pe care nimeni nu mai ai are răbdarea s-o cunoască. Că nu e mai e nevoie de acel protocol din liceu. Și că și atunci, de fapt, era o minciună. Fiecare amintire e o minciună, n-a fost nimic serios aici. Asta e treabă de oameni mari. Și eu nu vreau să fiu. Sunt încăpățânată până la obsesie, de astăzi niciun bărbat nu se mai atinge de mine. Cine știe, poate așa voi învăța să fiu cea mai bună prietenă a bărbaților din viața mea, odată eliminată posibilitatea copulației. Poate doar așa. 


Singurul motiv pentru care scriu despre cele mai profunde obsesii ale mele este că doar scrisul mă ajută să-mi capăt coerența. Doar scrisul mă ajută să-mi ordonez gândurile, pentru că altfel m-aș țicni, aș deveni o pergamentoasă frustrată cu gânduri de omucidere. Or, nu sunt. Sunt un om bun și vesel. Care visează la o casă cu multe balcoane și multe pisici și multe saltele și multe cafele și mult oțet. În care bărbații să fie virgini și cu care să râzi obsedant, fără tachinări inutile de animale care trebuie să se reproducă.

marți, 5 iunie 2012

Cronică de concert (III)

Blue Nipple Boy @ The Artist Studio, 1 iunie 2012

Fac asta doar pentru că oamenii ăștia mi-s atâta de dragi, încât simt nevoia să scriu despre ei. Cu bune și rele.

I-am văzut pe BNB de trei ori live. Poate o să-i mai văd, poate nu. Dar dintre toate cântările lor, ultima mi s-a părut cea mai slabă. Nimic nu s-a întâmplat în dozajul corect. Am așteptat debutul concertului vreo 45 de minute peste ora promisă - și doar pentru că basistul a întârziat. Să-mi fie cu iertare, ăsta nu-i profesionalism. 
The Artist Studio e un loc prea fancy și prea fiță pentru BNB. Poate și ei sunt fiță și am doar eu impresia că să cânți muzică pentru un anumit segment se numește underground (deci cumva non-conformist, deci non-norme, deci non-public pe tocuri și-n costum, deci non-locații elegante, deci non-băuturi complicate și figuri de mare doamne. Și domni, zic) și că de fapt asta înseamnă să fii fiță. Refuz să cred că ascultătorii Băiețeilor cu sfârcurile albastre ar merge într-un loc ca ăla de bună-voie.
Sonorizarea a fost oribilă - instrumentele se auzeau distorsionat, vocea omului se auzea prea încet (încet într-un mod zbierat). Lipsă de profesionalism din partea celor care se ocupă, zic. 
Parcă nici băieții n-au mai fost la fel de vii. Bălașa n-a mai făcut glume și nici Cârciova nu s-a mai plâns de părul lui. Nici n-au interacționat la fel de mult cu publicul, ci mai degrabă au părut că au o stare de repetiție într-un garaj. Și rămân la părerea mea că locul a fost de vină, pentru că i-a inhibat cumva.
Mi s-a promis o atmosferă jucăușă, ca de 1 iunie. Și am primit o atmosferă de blazaj. Ceva rece și prea serios, prea de oamenii mari care nu ne dorim să fi fost. 
Nu s-a cântat cum trebuie. Nu s-a dansat, nu s-a aplaudat, nu s-a privit, nu s-a gustat cum trebuie. Au lipsit proporțiile. A lipsit starea. A fost un concert pentru oameni cu fițe, într-un loc de fiță. A fost un concert de unde am ieșit cu convingerea că mi-am pierdut o oră din viață cu niște oameni antipatici. 

Blue Nipple Boy o trupă pe care trebuie s-o asculți live, pentru că doar live înțelegi ceva. Dacă o asculți acasă pierzi esența. BNB cântă muzică de unică folosință, pentru simplul motiv că melodiile lor sunt diferite la fiecare ascultare. Sunt altele, vorbesc despre altă poveste. Muzica ascultată în The Artist Studio a sunat sec și gol și nu mi-a vorbit despre nimic. 

Dragilor de băieței cu sfârcurile albastre le-aș spune că e bine, îi înțeleg că vor să cânte mult și oriunde. E recomandat să facă asta, să cânte mult ca să-și înețeleagă ei înșiși muzica. Dar trebuie să aibă mereu în vedere un singur lucru: pentru o trupă mică e important să aibă mai multă grijă de cei care-i ascultă frecvent, de veterani, nu doar de neinițiați. 

Ca să conchid toată poliloghia mea împroșcătoare de reproșuri, Blue Nipple Boy e specială tocmai prin starea pe care ți-o transmit. Pe 1 iunie a lipsit starea, a fost doar o trupă care cântă binișor, pe care-i vezi o dată live doar ca să te convingi că sunt buni, după care te rezumi la a-i adăuga la favorite pe Youtube. O trupă ca multe altele. 

Personal, o să le mai dau o șansă și sper să mă convingă să rămân în prima linie a brigăzii de băieței cu sfârcul albastru și să nu mă trag mai în spate.

Cu stimă, 
Urzica.

sâmbătă, 26 mai 2012

Urzici moarte (I)

Cea mai nașpa zi din ultimele luni. Am primit atâtea șuturi în boașe câte nu credeam că voi reuși să înghit. mi-am adus aminte că știu să plâng și că-s al dracu de frumoasă când plâng. mi-am adus aminte că atunci când eram mică, îmi provocam plâns numai ca să mă uit la mine în oglindă. și parcă am alte trăsături, ochii mei roșii se micșorează, ca a unui asiatic așa, nasul se înroșește și devin un ren magic, iar buzele îmi cresc de la plâns incredibil de mult - cam cum mă trezesc cu ele după o beție (am niște buze ciudate, care vorbesc fără să se miște).
Mi-am adus aminte cât de tare mă urăsc pentru că sunt în mod eviiident o mizantroapă și că zău dacă-mi place de oamenii din jurul meu. Și nici nu mă străduiesc să mă port cu ei cumva. Mă port așa cum îmi vine și din păcate trebuie multă răbdare ca să mă priceapă cineva.

M-am săturat de șuturi în coaie. În ultima perioadă sunt mult prea multe. Nu le mai pot suporta, o să rămân de tot fără coaie. Ce ar trebui să fac?

Ăsta e unul din momentele alea în viață cânt îți vine să-ți bagi tot în tot ce există în jurul tău și să te duci unde vezi cu ochii.

Mi-am dat seama că nu fac nimic cum trebuie, că am eșuat pe toate planurile - profesional, educațional, social, sentimental. N-am știut decât să ratez și să-mi fac singură rău. Poate folosesc ca amuzament pentru alții, poate există o conspirație la nivel interstelar care vrea să mă facă să-mi urăsc viața. Nici nu mai știu.

Măcar i-am ascultat din nou pe ăștia de la Alternosfera, am băut Stejar și mai ales mi-am revăzut Pisica Mov, pe care sper s-o târăsc și la Blue Nipple Boy.

Mi-e dor de Făt Frumos, care e scump în felul lui și mai ales e frumos - e un om frumos frumos care te umple de frumusețea lui, de privirea lui lunguiață și neagră, de genele lui, de nasul mic și de buzele lui groase și indoite așa arogant și sarcastic, de părul lui ciufulibil și de blugii lui mulați. Te umple de tinerețea și de bunătatea lui. De inocența lui socială - de om care n-a făcut niciodată rău și care a fost mereu sincer.

Momentan, mă duc acasă la mine. Deși nu cred să-mi treacă ceea ce am prea curând - lehamitea de a mai vedea la față ființe umane. Aia am. Scârbă de ele. De toată răutatea și nesimțirea. De lipsa de respect arătată de niște oameni pentru care ai făcut ceva. De egoism. De aroganță. De oameni handicapați social. De nerecunoștință. Lehamite de oameni.

Mulțumesc, muiștilor, pentru că mi-ați distrus universul. Obișnuiam să vă consider prietenii mei. De-acum așteptați-vă să vă consider dușmanii mei și să v-o luați pentru că ați dat dovadă de lipsă de respect. Pentru că, nu avem de ce să mințim, sunt a dracu de răzbunătoare cu oamenii care mă rănesc.

Am prea multe chestii în cap și în suflet acum ca să mă mai pot gândi. Mă sui în primul tren și duceți-vă dracu toți.

miercuri, 23 mai 2012

Sunt o stupidă

De ce?

Pe lângă multele motive, pentru că am melancolia vârstei. La mine nu funcționează absolut deloc ideea că important e să ai sufletul tânăr și alte bullshituri. Zău că nu.

Ieri, în fața mea, mergea un domn. Un domn cu un mers tare zvelt și viguros. S-a oprit la nenea din colț să cumpere două legăturici de ceapă. A zâmbit cu un zâmbet imens. Și a mers mai departe, fâlfâind sacoșa în aer, așa cum făceam noi când eram mici și ne trimiteau ai noștri după pâine. Avea părul vâlvoi într-un mod foarte rebel - freza lui de agățat gagici în cluburi. Doar că era alb. Complet alb. La fel ca și barba. Hainele lui moderne- o pereche de converși, niște blugi cu turul lăsat , un tricou lălâu - stăteau pe un trup mult mai uscat, prea deshidratat, plin de riduri. Și-atunci am înțeles. Omul ăsta a îmbătrânit atât de repede, încât n-a apucat să-și dea seama. A coborât din pat vlăjgan, a căscat de i-au trosnit fălcile, apoi s-a îmbrăcat. Și-a aruncat hainele cu care fusese îmbrăcat aseară în oraș - voia doar să coboare până jos. Când a urcat în lift, i s-a părut că îl doare spatele. Când a apăsat pe butonul P, a văzut că degetele lui erau uscate și mîinile pline de vene vineții. Când a ieșit din bloc, i s-a părut că-l dor oasele, că obosește după doi pași și că respiră greu. Și tot n-a înțeles. Bărbatul din fața mea, cu mers tare zvelt și viguros, n-a vrut să priceapă că a îmbătrânit dintr-o dată.

Un bătrân, astăzi, în metrou, vorbea singur. Dădea din degete, argumenta și contrargumenta de unul singur. Dar nu vorbea cu voce tare, doar mormăia. Se uita în stânga și-n dreapta, să se asigure că nu-l vede nimeni. Eu îl vedeam. Din dreapta. Și m-am gândit că n-aș vrea totuși să ajung aici. Vreau să mă opresc la a vorbi cu pisicile și cu lucrurile din jurul meu - nu cu mine.

Acum, un tânăr îmi vorbește. Îmi vorbește puțin și prevăzător. Probabil se gândește că cepulameavreaastadelaminebă și are dreptate. Singurul lucru e să mai văd cum e să ai 17 ani, părul blond cu rădăcine șatene și să dai teza mâine. Atâta mai vreau.Aș vrea să existe o modalitate în lumea asta prin care să cunosc mulți liceeni și să mă împrietenesc cu ei. Dar nu există, pentru că eu sunt o nesociabilă și blazată. Și o să îmbătrânesc și eu la fel de repede ca domnul din fața mea cu mersul tare zvelt și viguros și-o să vorbesc singură, fără să apuc să mă mai tund vreodată pentru că nu-mi plac rădăcinile mele.

Sunt stupidă, știu.

luni, 21 mai 2012

Cugetări despre femei - part I

Era cazul să revin cu un post mare, pentru simplul motiv că în ultima perioadă mi-am tot plâns de milă, lucru care mă demoralizează. Ca să mă cheruiesc-up, ce știu eu să fac cel mai bine? Să fac calcule gospodărești, să adun, să scad și să extrag rădăcini pătrate, ajungând cam de fiecare dată la concluzia că nu-mi place nimic în lumea asta. Astăzi vreau să vorbesc despre lucrurile care nu-mi plac la femei. Nu, mai clar spus, despre lucrurile pe care femeile nu se cade să le facă ( a se înțelege, sunt o femeie liberală și nu am prejudecăți, numai că unele lucruri pur și simplu mi se par stupide):


  1. Fotbal - nu pot să cred că o ființă umană dotată cu ovare își poate pierde vremea uitându-se la un meci de fotbal (între noi fie vorba, am observat că nici bărbații inteligenți nu o fac). Sau chiar și-așa, să zicem prin absurd că le place să se uite cum aleargă unii după minge și cum ea întîmplător mai intră și în poartă. Dar de ce pentru ce sub ce formă cu ce motiv în lumea asta te-ai duce pe un stadion - e multă agresivitate, multe coji de semințe și multe înjurături. 
  2. Tobe - și aș mai include și alte instrumente, dar mă rezum în principiu la cele mari. Pur și simplu femeile nu au forță să facă asta, oricât de amazoane ar fi. În plus, își mai dezvoltă și niște mușchi aiurea la brațe. Dacă tot le plac, ar putea să se rezume la a șterge de praf. Pur și simplu nu (și unde mai pui că unora dintre bărbați li se pare sexi)!
  3. Alcool în exces - cu accent pe în exces. Pentru că nu vreau să par ipocrită, și eu beau destul de mult. Dar am măcar avantajul că știu când să mă opresc și să plec acasă - n-am ajuns niciodată în genunchi în cameră și nici nu am vomat în public. E urât. E urât și pentru un bărbat, e drept, dar pentru o femeie e cu atât mai urât cu cât noi cică suntem simbolul gingășiei și alte bullshituri.Or, o femeie beată e doar cretină și futabilă, atât. Nimic care să stîrnească vreo afecțiune, așadar femeilor, nu vă mai mirați că nu vă iubește nimeni. 
  4. Muzică rock - sunt multe femei care se ambiționează să cânte rock. Eu înțeleg că vă place să ascultați, chiar înțeleg, dar de ce să te apuci să grohăi ca prinsă în menghină? În primul rând, nu vă iese bine deloc, fizic vorbind, corzile noastre vocale nu ne permit să ne jucăm prea mult cu sunetele (mai puțin atunci când suntem nervoase și atunci nu știu prin ce minuni ale biologiei toate suntem pițigăiate) și în al doilea rând e urât, așa pur și simplu, estetic vorbind, să vezi o femeie transpirată, cu venele umflate pe gât, cu un microfon în mână. Bre, de când nu mai e făcălețul la modă?
  5. Semidoctismul - sunt atâtea femei în lume care vor să fie intelectuale. Le vezi cum se străduiesc din răsputeri să compenseze un defect genetic, citesc despre de toate, învață, memorează, iar citesc, caută, întreabă, se străduiesc. Și le iese până la un punct. Mă refer la genul ăla de femei despre care zici hmmm, uite o gagică deșteaptă. Partea nasoală e că nu durează prea mult până zice o tâmpenie cât capul ei de mare - ceva absurd, abstract, tâmpit și ilogic în același timp. Și-atunci s-a dus naiba tot ce s-a chinuit ea să construiască în capul tău. Și pare și mai tâmpită după aia. Cel mai bine este să ne recunoaștem inferioritatea de la început. Asta e, nu te poți bate cu biologia. 
  6. Politica - le vezi dragele de ele, încercând să se prefacă întotdeauna că nu se plictisesc. Scumpele, nu iese pur și simplu, pentriu că e evident pentru toată lumea că vă gândiți la hăinuțe și pantofi atunci când vă prefaceți că vă pasă de realități sociale. 
To be continued. 

Bonus - o super super duper melodie care mă omoară de câteva luni: Băiețelul cu sfârcul vânăt .

duminică, 20 mai 2012

Nu mai am nici eu nervii pe care îi aveam înainte

Da, pur și simplu. M-am săturat ca oamenii din viața mea să vină și să-mi spună dureri, fără să se gândească la faptul că așa mi le accentuează pe-ale mele. Înainte eram capabilă să înțeleg cinismul unui om care, după ce mă sărută, vine și-mi plînge pe piept pentru fosta iubită. Acceptam să îmi povestească de actuala iubită, în timpul ăsta. Acceptam să-mi povestească orice, orice. Acum nu mai am chef, pentru că nu mai merită. Pentru că degeaba am fost drăguță și am acceptat să ascult toate mizeriile altora în timp ce mă strângeam în brațe, îmi plăcea să ofer confort, îmi plăcea să primesc iubire cu împrumut, în schimbul unor păreri și a unor ore de ascultat. Acum nu mai nervii de pe vremuri. Nu vreau să mai ascult pe nimeni, nu vreau să mai consolez, să mai înțeleg, să mai schimb, să mai rezolv problemele nimănui. Zău. Vreau să fiu o scorpie, să ignor pe toată lumea, să abuzez, să nu mai atașez în veci de nimeni. Așa să mă ajute Dumnezeu. Numai rău mi-a adus tot jocul de-a prietena bună, numai rău, și toți te uită după ce trec problemele. Nu mai sunt aici pentru nimeni, la revedere, îmi văd de micile mele probleme egoiste, îmi place să fac caterincă ieftină și să mă joc de-a atoateștiutoarea. Vreau să beau, să beau, să beau și să scriu, până uit că existați și voi pe pământul ăsta, râme egoiste, sugătoare de energie și intenții bune. Că îmi împart berile cu niște paraziți, cu niște oameni egoiști, încapabili de vreun sentiment bun. Căci singurul om cu adevărat altruist pe care l-am cunoscut am fost eu. Și nu cu mine, cu alții.

PS: mulțumesc dobitocule că te-ai pișat pe intețiile mele bune, ai fost singurul om sincer pe care l-am cunoscut în ultima perioadă.

sâmbătă, 19 mai 2012

Cronică de concert (II)

Este a doua oară când încerc să recenzez un eveniment și probabil al doilea rateu pe care o să-l dau, din cauza faptului că sunt prea subiectivă.

Vorbim despre Blue Nipple Boy @ Mojo, 10 mai 2012 (da, acum milioane de ani - Adevărul este că nu am intenționat să scriu despre eveniment, dar nu mă pot abține, așa că să-i dăm drumul.)

Prima oară când i-am auzit pe băieții ăștia a fost anul ăsta, la ziua mea, când un prieten mi-a pus pe Youtube cover-ul melodiei Hot (melodia Innei). Am rămas foarte plăcut surprinsă de melodie, însă cu miserupismul clasic, nu am avut nici măcar curiozitatea să întreb cum se numește trupa.
În realitate, primul contact cu trupa a fost la eventul organizat pentru strângerea de semnături pentru candidatura lui Nicușor Dan. Nu mi-a venit să-mi aud urechilor și să-mi văd ochilor. Următorul pas, concertul din Mojo, anunțat cu multă căldură de solist.

Locația: Mie nu-mi place Mojo - mi se pare scump față de celelalte cârciumi de pe Lipscani, iar oamenii care-l frecventează au niște aere de blazați, deși în esență sunt doar niște hipsteri triști, încât nu îi pot suporta în preajmă. Pe de altă parte, a fost prima oară când am fost la un concert aici și nu mi s-a părut că ar fi potrivit. Am avut o poziție relativ bună (am stat în față), însă nu s-a creat atmosfera necesară (da, e clișeică treaba asta cu atmosfera, toată lumea abuzează de concept, însă nu găsesc altul mai la îndemână în momentul ăsta) - aș fi preferat să fie un spațiu mai deschis și să stea toată lumea ”la grămadă”, să simți că ești acolo cu același scop și să ai aceleași reacții. (-)

Publicul: prea puțină lume. Nu prea puțină lume ca să-mi gâdile mie orgoliul - în niciun caz, pentru că mie îmi place de fapt să merg la concerte mici și să simți apropierea de trupă - ci prea puțină lume față de cât ar fi meritat băieții ăștia. Aș fi vrut să văd înghesuială multă și multă lume care să danseze. În rest, oameni foarte frumoși și plini de viață. Lume diversă, diferită, lume fericită (+).

Trupa din deschidere: În niciun caz, genul meu de muzică. Nu știu cât de reușită a fost alegerea din perspectiva celorlalte persoane care au venit, dar eu n-am înțeles nimic din prestația stimabililor care au cântat în deschidere. Mi-am rumegat berea și i-am suportat. (-)

Prestația: impecabilă. Nu că ar fi prea multe de comentat aici, dar trebuie punctat. Băieții ăștia sunt niște profesioniști, în mod clar nu fac muzică 2 ore pe săptămână. Mi-a plăcut comunicarea dintre ei pe scenă. Mi-a plăcut completa abandonare a lor - i-am văzut transpirați, dar cu zâmbetul de 3 metri pe față. Voce: flăcăul ăsta, Adrian Cârciova, din câte am văzut nu e la primul fir de păr din barbă, ci are o vârsta. Ce nu înțeleg eu e unde a fost până acum. Are o voce impecabilă (la unele pasaje am rămas literalmente cu gura căscată), are multă multă energie și atitudine. Mi-a plăcut foarte mult când a coborât de pe scenă și a început să danseze cu noi - nu mă așteptam la asta și am văzut că a impresionat pe totată lumea. Chitară: veselă. Un băiat plin de zâmbete pentru toată lumea, prietenos și foarte talentat. O chitară foarte veselă și foarte activă. Percuție: domnul Bălașa ne-a impresionat în momentul în care a cântat la un instrument ciudățel, de care nici nu știam că există. Foarte haios, deși emoționat, ne-a adus niște zâmbete mari pe față. Bass: hotărât ca mână, dar timid per ansamblu. Ar trebui să iasă mai mult în față și să se joace mai mult. A fost prea tehnic și impersonal, ar fi reușit să facă lucruri drăguțe dacă era mai ”prezent”. Saxofon: un domn care cântă la saxofon nu are nevoie de niciun fel de comentariu, cucerește prin simplu fapt că are un saxofon în mănă (ah, femeile, ce ușor ne lăsăm cucerite). Tobe: un domnișor foarte activ și plin de viață. (+)

Extra: la finalul concertului, literalmente noi nu mai puteam sta în picioare de cât țopăisem, iar BNB erau extenuați. În schimb, când am cerut un bis (și-am zbieram Womanman Womanman), nu au stat prea mult de gânduri - așa obosiți cum erau, transpirați și ciufuliți, au pus mâna fiecare pe ce a apucat (instrumente, zic!) și au cântat domle. Și-au cântat de parcă oamenii ăștia atunci când cântă prind viață. Asta inseamnă implicare și să-ți pese de publicul tău. Bravo (+).

Am ieșit de-acolo cu câtamai zâmbetele pe față, eu și Făt Frumos, și mai eliberați de orice stres. Așa o seară faină, de ținut minte și de povestit nepoților.


Felicitări, BNB. Și sper să primiți într-o zi, în România, recunoștința pe care o meritați pentru simplul fapt că sunteți geniali. Felicitări și mulțumesc.


joi, 17 mai 2012

.

un singur lucru vreau sal mai stii inainte de toate ca oricat de mult as zambi in prezenta ta si oricat de mult miar placea sa fiu aici cu tine nu o sa fiu niciodata la fel de fericita ca langa fata aia turtita care mie atat de draga. si ca oricat de mult miar placea cand ma iei in brate no sami afund niciodata capul in pieptul tau cum o faceam cu el. ca noi femeile sunt un cos de gunoi a tot ce a existat inaintea voastra si bune si rele. ca o femeie nu uita niciodata barbatii de dinainte si nu inceteaza sa compare. si asta e cred si eu ca alti ignoranti si oameni inferiori ca mine ca dragostea asta vine si ea la dracu o singura data pe la fiecare si la mine a venit la tine a venit am cunoscuto amandoi si nea lasat balta pe amandoi in aceeasi masura.
fatfrumos ignoramaignoramaignorama nu ma lasa sa ma strecor peacolo ca najungem niciunul nicaieri. ce mine naiba sa mai mintim acum avem si noi o varsta si un zambet si gata. uneori o sa mai vreau sa mai ajung in pieptul lui cu nasul iar si iar si iar si tie no sati para rau dacami promiti asta e ok. am un suflet atrofiat.

marți, 15 mai 2012

femeia II

uneori îmi place să mă întind pe covoare ca o pisică și să-mi imaginez că aș putea rămâne așa, în brațele bumbacului pentru cât timp îmi doresc eu. că nimic nu ajunge aici și că dacă închid ochii, poate o să mă transform chiar într-o pisică alintată, cu ochii lunguieți și mustăți fremătătoare, cu acel dar de a toarce pentru a calma ființele umane. că oamenii fac cele mai moi și mai colorate covoare doar pentru ca eu să-mi întind lăbuțele cu pernuțe și blănița tărcată pe ele. că atunci când ninge, când tună, când e prea cald, nu trebuie decât să miorlăi alintat pentru ca un om iubitor să mă ia în brațe și să mă consoleze. că nu am nevoie decât de aer curat și o cutie cu nisip pentru a fi complet fericită.
sunt o pisică visătoare, alintată, care doarme mult. sunt o pisică în călduri. sunt un motan bătăios. sunt un pisoi speriat. sunt o pisică leneșă leneșă, care nu are griji. e doar fericită. sunt o familie de pisici care se ling pe ochi dimineața. sunt milioane de pisici. sunt toate pisicile din lume, sunt singura pisică din lume.

păcat că covorul meu e aspru și-mi revin repede din visare.

sâmbătă, 12 mai 2012

Reverie erotico-națională.

Vreau să-mi dăruiești un steag al României. Să vii și să mi-l pui pe umeri cu atâta grație cu care ai pune o coroană pe capul unui rege. Să nu-ți desprinzi mâinile de pe el multă vreme, să stăm așa mâini și umeri uniți de-o cârpă simbolică, de ceva ce e mai mult decât un material, de propria noastră țară, de propriile rădăcini. Să ne simțim azvârliți și-ngropați în munții ăștia frumoși și-necați în marea noastră neagră Neagră și-mprăștiați pe toate câmpiile în mii de fărâme. Și fărâmele să ni se amestece și celule din mine să fie celule din tine și să naștem copii români uituci și frumoși și veseli. Să joace toți călușul și să bea rachiu cu cana de lut. Să urce pe munți, cu oile, să cânte din nai și să se lupte cu lupii. Toți copiii noștri să poarte ie și fotă și opincuțe micuțe micuțe. Și fetele și băieții să meargă la colindat de Crăciun și de Paște și să vină mereu să ne viziteze când pe câmpii, când la mare, când la munte, chinuindu-se să adune cât mai mulți atomi din noi, să ne coasa la loc, ca pe marile preșuri românești pe care am călcat. Căci copiii noștri vor știi să sape pământul, să sădească flori pentru mormintele noastre, să cânte, să chiuie la nunți pentru nunțile noastre neavute, să bocească la toate înmormântările din sat pentru părinții lor neînormântați.
Și-apoi să-ți desprinzi tu mâinile de pe umerii mei de româncă frumoasă și îmbujorată, să-mi săruți cozile împletite și mâinile murdare de pământ. Să mă înfășori toată toată în steagul României, cu blândețe, până nu-mi mai rămân afară decât ochii, căci ochii mei au văzut totul si ochii mei spun totul. În ochii mei e harta țării noastre, poți să mi-i scoți și să mi-i atârni de o lance și să mă fluturi în fața vreunei primării. Fă-mă pe mine un stearg și-ntinde-mă la geamul tău, să ne știe vecinii cât ne iubim de mult. Învelește-mă-n steagul ăla, tale, până-mi strivești coastele și buzele. Vino lângă mine în steagul ăsta, vino aici și fă dragoste cu mine ca un rege în mijlocul lui, de milioane de ori, până simți fânul intrându-ți prin piele, strivindu-ți aorte, până simți că tot ești plin de răni și nu mai poți să rămâi în mine. Până simți că stâncile își zgârie pulpele și mare îți îngheață creierul. O să aduc o hartă a României și-o să te învelesc cu ea, să-ți țină de cald, să-ți vină sângele-n picioare. Și-apoi să faci iară dragoste cu mine, cu o palmă pe Oradea și cu un călcâi în Dogrobea, căci dă-o-n mama ei de Dobroge, dacă ea nu ne învelește atunci poate să tragem o fugă până în Iași, amândoi, cu capetele despărțite de un țipăt, un geamăt, o respirație adâncă și-apoi de liniștea câmpiilor care rămâne după. O țigară poate. Cu care să arzi un colț din Giurgiu și eu să te lovesc că nu ești atent. Să te iert, doar tu știi cum să mă faci.  Vreau să mușc încet din Tulcea când faci asta. Nu vreau să te privesc în ochi, căci știu că modul tău de-a iubi nu e românesc. Împrumută-mi din toate câte puțin, fă-mi copii, fă-mi tone de copiii români, români, români, romââââââni...ro...aaa..AH!

E ploaie peste toată țara noastră și doar tu știi că sub hartă nimic nu e mai dulce decât iubirea românească.

vineri, 11 mai 2012

Milioane de ani

...daca ar mai fi trecut peste ăștia patru de când ne știm, nu m-aș fi gândit ce om minunat ești uneori. Așa cum nu m-aș fi gândit că tocmai eu te-aș ajuta să te regăsești și să te eliberezi de trecutul apropiat. Am dansat cu atâta furie, întocmai ca Alexis Zorba, ca să nu țipăm amândoi și ca să nu înebunim. Am dansat, ne-am privit, ne-am povestit. Am ascultat muzică bună, am văzut oameni frumoși, am zâmbit. Am băut și ne-am ținut de mână. Și cel mai șocant e că nu am premeditat nimic, nu aș fi putut s-o fac, pentru că erai altfel în capul meu. În KAPul meu.

Îți spun sincer, de multa vreme nu am mai putut găsi forța de-a mă deschide în așa hal, să povestesc de tot și toate (de-a mă povesti ca pe o carte faină). Și de-a mă epuiza în două secunde. Știi doar că pe mine mă vindecă doar somnul și mi le-am recuperat - important era să scap de toate. Am scăpat - sunt duse departe departe. Cui îi mai pasă că de două ore stăm aici? Taci.

Merci băi.

sâmbătă, 5 mai 2012

De ce urăsc într-un fel sau altul vara

A se înțelege corect: iubesc vara - și-aș spune chiar că e anotimpul meu preferat, în care toată lumea pare că funcționează diferit. Însă există numeroare aspecte care mă enervează la culme:


  1. Aglomerația: dintr-o dată toată lumea vrea să iasă afară. Parcă e o revărsare de oameni, care nu știi ce treabă au și de unde au ieșit. Sunt mizantroapă, recunosc, și dacă e ceva pe care îl ador la stilul meu de viață este ca nu prea e mai nimeni pe stradă când plec de-acasă și când mă întorc. De puțin timp însă, brusc, toată lumea simte nevoia să-și plimbe câinele, să meargă la piață, să se ducă dumnezeuștie unde la 6 dimineața. Ce naiba v-a apucat? Chiar trebuie să-mi respirați aerul? Nu zic, același lucru mi se întâmplă și seara, la 11, când iarna nu era nimeni pe stradă și puteam să-mi fumez liniștită țigara, gândindu-mă la ale mele. Mai noi, au ieșit prietenii mei cocalarii pe strada principală să-și bea berea liniștiți când eu mă întorc de la muncă. Și sunt ai dracu de mulți și de enervanți.
  2. Căminiștii:  trăiesc la cămin de 3 ani. Vara am fix aceeași problemă: căminiștii. Iarna nu ai putea jura că ai vecini, nu-i simți și nu-i auzi ma niciodată, ceea ce e minunat, pentru că oricum nu-mi place interacțiunea ușoară cu toți ciudații. Însă vara, vara sunt ceva de vis. Se strâng în fața căminului cu peturile de bere și țigările, făcând bancuri pe un ton atât de ridicat, încât pot lejer să înțeleg ceea ce spun la etajul 8. Și nu spun nimic interesant.
  3. Sesiunea de examene: acuma serios vorbind, cui îi mai arde de învățat? Cred că anul universitar ar trebui reorganizat, astfel încât să nu trebuiască să învăț, când ăștia de sub mine petrec de numa-numa, când parcurile sunt pline de soare, când de afară aud copiii jucându-se și când transpir degeaba stând în pat. 
  4. Hainele/Încălțămintea: Și mă mai enervează crunt să constat că vara oamenii se îmbracă mult mai prost și neinspirat. Iarna cel puțin n-au de ale: aruncă o pereche de blugi și un plovăr pe ei, apoi un palton și un fular și gata treaba - e simplu să te îmbraci cu gust. Vara în schimb parcă au luat-o toți razna, ies cu tot șifonierul la plimbare: haine din cele mai diverse, neasortate, cu accesorii inutile și urâte, cu balerinii ăia hidoși care mi se par cea mai proastă invenție de la muzica house încoace. Bărbați nebărbați cu mocasini frezia (nu cunosc oricum culorile, deci mi-e egal) sau vernil, cu cămăși hawaiiane înflorate, descheiate la 4 nasturi și cu pieptul proaspăt epilat, tâmpite pe tocuri de 11 centrimentri în mijlocul zilei și cu rochie de-aia de zici că au ieșit să spele rufele la râu (sunt pe toată lumea, lălâi, eventual foarte colorate și lungi până în pământ) - și poate nu,nu mă enervează că eu la cei 1.40 ai mei n-aș putea purta în veci așa ceva. Și unde mai pui că e imposibil să găsesc un tricou simplu,fără sclipurici și desene hidoase. Și cu ce să mă mai încalț ? Eu port doar bocanci și teneși. Nu-mi plac sandalele și balerinii. Și nici hainele astea urâte de spălătoreasă mustăcioasă.

E doar o mică parte din tot ce mă enervează, dar din păcate nu am timp de un articol amplu. Aveți grijă ce puneți pe voi, în ce cantitate, cât de tare râdeți și cât de devreme circulați cu metroul : s-ar putea să mă enervați destul de tare. În rest, toate bune. 

Zi cu soare să aveți, 
Urzica

miercuri, 2 mai 2012

Cugetări despre bărbați (bonus:acum și cu femei) - partea a 3-a

Deși sunt foarte ocupată în acest moment, trebuie să scriu postul chiar acum, pentru că o să-mi pierd ideile (și-așa mă chinui de azi-dimineață să le rețin). 

În primul rând, aș dori să precizez că de această dată postul meu vine ca un răspuns la alt blogger - articolul original este scris de amicul meu Suhai  (aruncați un ochi ca să înțelegeți despre ce vorbesc). El ia în discuție o tehnică foarte des întâlnită la bărbați de a cuceri femei, pe care o confirm eu însămi și cred că multe femei din lumea asta ar putea-o face. Discutând cu prietena mea Lili, care de altfel, este un om foarte vioi intelectual, am tot analizat câtă dreptate are băiatul ăsta în articolul lui. Așa e, femeile sunt sensibile, le cucerești cu o poveste tristă, eventual inventată și până să-și dea seama idioata că ai mințit-o, e deja îndrăgostită de tine și nu mai poate renunța la tine. Uneori nici măcar nu este nevoie să inventezi povești, poți pur și simplu să exagerezi o chestiuță micuță care te-a întristat în copilărie / adolescență și fraiera este a ta pentru mult timp. Ca să fii convins că o s-o ții aproape - alternează comportamentul. Fii adorabil, fă-o în toate felurile, fii din nou adorabil. La infinit. Căci femeia chiar pică fix ca o dobitoacă la asta. Dacă bărbatul vieții e prea adorabil și drăguț - proasta se plictisește, fată. Dacă masculul feroce e prea dur și o tratează nasol, fată, nu mă respectă, mă face să mă simt ca un cur, nu-mi cumpără și el măcar o floare - din nou fraera nu e fericită. În schimb, un comportament alternant o s-o țină tot timpul cu ochii în cinșpre, ca să-l înțeleagă pe bărbat, de ce face asta, căci nu-i așa, scopul femeii este să înțeleagă lucrurile.

În schimb, cum e bărbații domnule? Ce trebuie eu ca femeie să fac pentru ca idiotul să pice?

În primul rând, în cazul femilor, ca să agăți un bărbat, nu este nevoie decât să pari disponibilă. Pentru că așa funcționează boașele: asta e nașpețică, dat pică ușor, se vede după cum își unduiește șoldurile când merge și după cum râde ca murga - în noaptea asta fut. Astălaltă e bună în draci, arată impecabil, dar e cu nasul pe sus - trebuie s-o vrăjesc cel puțin câteva săptămâni. E atât de simplu pentru ei: prima varianta! 

E simplu pentru noi aici. La noi problema cea mai mare este cum îl ții aproape? Astăzi voi distruge câteva mituri despre ce îi ține pe bărbați aproape: 
  1. Un corp ideal - cea mai comună mentalitate populară este că dacă femeia arată bine și știe ce face, bărbații vor sta confortabil și nu vor fugi nicăieri! Greșit. Oricât de bătrâni sau urâței vor fi, bărbații vor căuta tot timpul. Uneori nici măcar nu vor găsi o femeie mai bună, ci pur și simplu fac asta din pur interes experimental - vor mult, vor cu oricine. Așadar, oricât de bună ești, bărbatul tot te flituiește cu prima ocazie.
  2. Sensibilitate / drame din copilărie- apucă-te să-i povestești bărbatului vieții dramele tale din copilărie. În primul rând că se va plictisi îngrozitor și îți va da cu flit instant, în al doilea rând că se vor panica. Bărbații nu sunt sensibili, nu vor să te salveze. Se va gândi doar: ”dacă o fut O DATĂ pe asta, nu mai scap trei ani de psihopată. E nebună, sigur nu mai scap de ea”. Și bineînțeles te va flitui.
  3. Fire bună - se va purta ca ultimul dobitoc cu tine. Noi avem impresia foarte grav băgată în cap că domle dacă te smiorcăi un pic așa cum trebuie în fața unui bărbat, ăla o să-mi smulgă cămașa dă pă el ca să te facă pe tine fericită. Wrong wrong wrong. O să-și dea ochii peste cap, o să te creadă ultima proastă și din nou te va flitui.
  4. Înțelegătoare - bărbații nu vor pe cineva care să-i înțeleagă. Ei îți povestesc micile lor traume doar ca să te facă pe tine, fraero. Nu vor să-i ajuți în a și le rezolva, pentru că trăiesc bine merci cu ele. ÎNȚELEGE, pe bărbat îl enervează o gaiță plictisitoare care-l bate la cap cu nimicuri. Adu-i doar berea și taci, altfel te flituiește.

În schimb...ceea ce am constatat că prinde la bărbați (încă n-aș generaliza-o) pe termen lung (nu scurt, scurt nu funcționează) este să pari o scorpie. Nu le plac femeile care îi alintă gogonel și bubușel, bărbații au coaie și vor femei cu coaie. Se entuziasmează imediat ce ridici tonul la ei, se bucură când faci glume răutăcioase la adresa celorlalți, te instigă la mici răutăți - fie și pur mentale. Și asta ține, îi fascinează să vadă cât mai poți, câte mai ai de gând să faci, sa simtă pe propria piele cât de scorpie poți fi.

Dar mneh, eu sunt o biată urzică, eu nu știu de-astea. Eu nu țin bărbații aproape, ei mă țin pe mine. Eu nici nu mă străduiesc. Eu mă înmulțesc prin semințe de-ălea, cui îi pasă de bărbați. 

Sper că n-am omis nimic din tot ceea ce am vorbit cu Lili azi. Și încă o dată îi mulțumesc pentru aportul adus articolului de față. 

Seară faină, 

Urzica.

marți, 1 mai 2012

Urzicile sunt tare vesele când e soare


Chiar și când arată ca niște gospodine care au ieșit să bată covoare, căci așa mi-a spus colega mea de cameră. Dar nu contează, hai, mai avem de râs câteva ore, mai avem de stat în soare câteva zâmbete, mai avem de respirat câteva perdele trase. Și știi ce e cel mai interesant? Că Urzicile nu simt când le doare ceva și se trezesc cu un umăr ars de soare și cu picioarele înțepate de măceșe sau trifoi. Sau alte plante. Că Urzicile nu pot înțepa vara, pentru că vara este singurul anotimp care le priește. Ar fi în stare să se joace cu fluturii, să se joace cu valurile, să râdă de soare, să se creadă poete, să mănânce pământ și var timp de un veac de nesingurătate. Căci vara asta, promit, totul se va termina și o va lua de la capăt. Toate zâmbetele vor fi mai noi și mai largi și un pic mai frumoase, cu tot cu dintele ăla strâmb. Și toate fustele vor fi mai vaporoase, toate pisicile mai blânde și toți oamenii mai frumoși. Tadam! Taram! Tadam! Vara asta, vara asta o să ne îndrăgostim, că așa zice melodia și-o să tâmpim - o să fugim pe Marte, căci din nou, așa zice melodia. 
Până atunci, hai să zâmbim fiecare pe balconul lui, să ne respirăm fiecare perdeaua lui și să ne îmbunăm fiecare defectele lui!
Vara ne vrea renovați și proaspeți. Vara nu există frustrare și tristețe și certuri. Vara nu există nici nopți. 
Așteptam vara asta ca pe un șampon de urzici.

luni, 30 aprilie 2012

Multumesc Cristian

El este adorabil chiar și pentru că nu scrie corect niciodată :)

duminică, 29 aprilie 2012

Esta es la historia de un gerrillero muerto por la libertad.

Nu-mi plac dramele. Nu-mi plac dramele in viața mea. Singura dramă pe care o accept ca atare e că vecinul meu face sex mult prea zgomotos. Nu-mi plac oamenii care exagerează. Nu-mi plac oamenii care se îmcăpățânează să se considere niște bibelouri de porțelan. Nu-mi plac oamenii cu care trebuie să ai grijă ce spui sau ce spui, pentru că se supără - mi se pare că-mi calc pe ceva principii, că nu mai sunt eu însămi. Nu merită nimeni să fac compromisuri cu mine însămi. Nu-mi plac oamenii care se uită în altă parte când stau cu mine la masă. Nu-mi plac oamenii care mă judecă pentru cine sunt. Nu-mi plac oamenii care fac drame și le fac publice. Nu-mi plac dramele.

Îmi plac oamenii frumoși și veseli. Îmi plac oamenii care se amuză de tâmpeniile pe care le fac. Îmi plac oamenii care mă roagă de un milion de ori să nu mai fac gălăgie și care zâmbesc frumos când încă o dată trântesc ceva pe jos, întrebându-mă ”Cum reușești frate?”. Îmi plac oamenii care râd când încep să țip, care mă lasă să-i lovesc cu balonul jumătate de oră în cap. Îmi plac oamenii care se bucură când îi pup. Îmi plac oamenii care se oferă să curețe după mine atunci când dau ceva pe jos. Îmi plac oamenii care văd când sunt drăguță. Îmi plac oamenii frumoși și veseli.

M-am scufundat în tristețea altcuiva și nu mi-a plăcut. A mea e mai drăguță, pentru că e plină de speranțe și de fapt e doar un capriciu de femeie alintată. Și pe-a mea o place toată lumea. Câți oameni frumoși și veseli am în jurul meu care mă acceptă așa cum sunt :) Mă bucur că mi-am băgat mințile în cap și am văzut cât de greșit era drumul ăla.

sâmbătă, 28 aprilie 2012

Pentru că însemni mult pentru mine. Pentru că ești o persoană specială. Pentru că te iubesc. Pentru că mă inspiri. Pentru că îmi dai o stare de bine. Pentru că învăț chestii de la tine. Pentru că mă faci să zâmbesc. Pentru că de ziua ta doar tu contezi: la mulți ani! La mulți ani frumoși. Nu îți lucruri pe care n-o să le ai niciodată, precum fericirea eternă și viața veșnică, nici chestii abstracte, vagi și intangibile. Îți urez doar să rămâi tu însuți.




Am văzut cu ochii mei că există oameni care nu mai găsesc niciun resort, care nu mai au nicio pasiune, care sunt atât de egali și constanți în încăpățânare asta, încât nimic nu îi mai poate mișca din sine. Însă ceea ce știu sigur, pentru că mi-am dovedit-o mie de nenumărate ori, este că pentru orice există soluții. Și că da, ai nevoie de suportul celorlalți pentru a te băga în reconstrucție. Că te poți revoluționa într-un timp destul de scurt, cu singura condiție să vrei. Și că vrutul poate fi declanșat de multe lucruri, nu este o stare cu care te trezești într-o dimineață,  pur și simplu. Fie că vine în urma unei analize, fie că fie din exterior, este același lucru. Trebuie doar să găsești, să intuiești drumurile care te duc către acest ”vreau!”.

Nu sunt un bun observator și nici nu anticipez reacții -sunt doar un fenomen natural, așa cum am mai zis-o de nenumărate ori, așa că de ce să fiu acuzată de ceva care face parte din scheletul meu psihologic? Și indiferent cât de mult greșesc (și știu că o fac), de un singur lucru trebuie să fim cu toții siguri: am intenții bune. Am cele mai bune intenții. Sunt doar ca un pui de leu. Sunt ca o urzică. Sunt tot ce vrei tu.

O dimineață de sâmbătă cu o durere de cap. Păcat că weekendul ăsta a început tare demult pentru mine.

http://www.youtube.com/watch?v=A3AIyhA55kI

sâmbătă, 21 aprilie 2012

random

mă confrunt și eu cu probleme de femei, chiar dacă foarte sporadic și nici nu lasă urme. vreau să-mi tai părul sau să-l las să crească, dar vreau ca lucrurile să se întâmple repede. nu mai am ciorapi și vreau să-mi mai cumpăr fuste. vreau să îmi tai unghiile, vreau să renunț la machiaj, vreau să fiu un băiețel alintat. asta e o problemă.câteodată am probleme obișnuite, pe care le au și bărbații și femeile. că am insomnii, că mă doare capul, că nu prea mai văd, că nu am timp, că m-am plictisit de tot.câteodată n-am probleme deloc. zâmbesc zâmbesc zâmbesc toată ziua. câteodată îmi creez probleme, doar că să capăt sens. sunt rea. câteodată, de cele mai multe ori, nu am nicio logică și asta e cea mai mare problemă. gândesc, vorbesc, fac prostii. câteodată nu am chef să citesc despre cronicari și nici să-mi fac eseul despre stupul lui cela. mai ales acum. și nu am chef nici de mine, am chef de muzici bune și de cărți frumoase și de oameni înțelegători și frumoși, nu frustrați și nervoși din dumnezeu știe ce cauze. îmi vreau pisica mov înapoi și pe nedred, prietenul meu imaginar albastru cu țepi. vreau să am 18 ani și un prieten turc cu ochii albaștri. vreau să am 19 ani și o prietenă bețivă. vreau să am 20 de ani și un prieten fotograf, unul timid, unul glumeț, una roșcată și cu unghiile șterse și una înaltă și cu picioare frumoase și ardeleancă. câteodată îmi amintesc cât îmi plăcea să citesc și să mă plimb. câteodată mă gândesc că e obositor să tot cunoști oameni, dar e fain. câteodată am probleme sentimentale, câteodată sanitare, câteodată financiare și câteodată psihice. măcar n-am probleme etilice, edilitare, erudite, endometrice, echilibristice, ecologice,echivalente, echipate, echinoțice, ecografice, edificate, educabile, electronice sau embrionare. măcar n-am.



miercuri, 18 aprilie 2012

Pizda de la Litere (ep. 2)

Pentru că am fost nedreaptă în episodul 1, băgând toate pizdele de la Litere într-o categorie unică, m-am gândit să fac o miCĂ CATegorizare, să se ”simte” și ele bine.

Așadar, dragii mei, pentru cei care nu cunosc prea bine problema, eu sunt Urzica, în timpul liber mi se spune Geo și sunt o pizdă de la Litere. Da, chiar așa, sunt o pizdă de la Litere. Dar doar în timpul liber și doar atunci când mi se zice Geo. Trăiesc printre alte specimene de pizde de la Litere, atât de multe, încât nu mi-aș putea vedea viața fără ele. Pe scurt, le-aș împărți astfel: 

  1. Pizda blazată - e pizda despre care am mai discutat în posturile anterioare. Cea care își dă cechin pe feisbuc la BCU, care își actualizează statusul pe mess doar cu citate din Octavian Paler sau Mircea Cărtărescu și care, firește, vorbește romgleză. Pizda asta ar putea să fie haioasă și semi-inteligentă, ai putea să discuți ceva cu ea, a văzut ceva filme și a ascultat ceva muzici bune, dacă, din păcate, nu ar fi dozată incorect cu piți-penibilo-blazaj. E pur și simplu atât de sigură de ea și de inteligența ei, încât nimic nu există în afară de ea și de pantofiorii ei. Din păcate, își pune urechiușele de caluț, merge cu capul atât de sus încât nici nu vede prea bine și nu poate să înțeleagă o poezie mai mult decât o spune Manolescu.
  2. Pizda uacimiaimăbici - este pizda care efectiv zbiară după atenție. De obicei umblă în găști mari și vorbește tare. Uneori e pițipoancă, alteori nu, uneori e proastă, alteori nu. Pur și simplu nu are nicio relevanță, pentru că pizda asta nu știe decât să zbiere după atenție. Face glume proaste, complet deplasate, de șantierul din Dîlga, se bagă în seamă cu profesorii complet pe lângă, se strigă în tot amfiteatrul, se trag de hăinuțe, râd haotic și atât de tare de ai crede că au juma de metru de pulă înfiptă în anus. Pozează în femeie sigură pe feminitatea ei, poartă haine masculine și fumează blazat. 
  3. Pizda salut sunt colegă cu tine - apare tot timpul în preajma sesiunilor. Habar n-ai cine mama dracu este, dar ea se așează cuminte în prima bancă. Ia notițe sporadic, cel mai des se bagă în seamă cu colegi. De obicei întreabă ”și cum e proful ăsta la examene? ai idee?”. Da, pizdo, e un gentămen. Se panichează, se plânge de cât de grea e viața ei de studentă, cât de stresată este, ce mult aveți de citit, cere notițe, face schimb de mailuri și numere de telefon, xeroxează tot ce prinde, vine prima la examene, îți păstrează un loc,se plânge ce mult ați avut de învățat, te roagă să-i dai ciornele și pleacă. Și tu continui să te întrebi cine mama dracu e pizda asta.
  4. Pizda sunt atât de proastă încât recunosc - cel mai simpatic specimen de pizdă de la Litere. E atât de proasta, încât chiar nu se mai ascunde. Vine pe la toate cursurile, dar citește cataloagele eivăn pe sub bănci, te întreabă cine e eugen barbu ăsta, ăla de era dan barbilian sau ce e cu magia asta neagră? se numește așa pentru că vine din Africa? Are micul ei grupuleț cu care vorbește despre oje și parfumuri și cu care începe să iasă în weekenduri în cluburi. E pizda care tot timpul rămâne cu restanțe, chiar dacă se străduiește. Pentru că e proastă și o recunoaște.
  5. Pizda white and nerdy - E pizda aia care nu lipsește de la niciun curs, poate să trăznească, sa vină tornada, să invie Hristos - nu lipsește și pace. Și culmea e că habar n-ai cine e ființa asta, pentru că de obicei stă acolo ca pizda și nu zice nimic. De obicei, în pauze își mănâncă mărul și nu vorbește cu nimeni. La seminarii nu zice nimic. Profii nu le cunosc. Colegii le ignoră, pentru că sunt nerdy și se îmbracă de obicei urât. Sunt pizdele atât de la Litere, încât nici nu ai ști de unde le cunoști dacă le-ai întâlni în vacanța de vară. Dar măcar au toate cursurile.
  6. Pizda revoltată - e pizda care le știe pe toate și e atât de importantă, încât nu înțelege cum de alții nu înțeleg cine e ea. Ea e ea și toată lumea trebuie să o asculte. Ea e cea care are ceva de obiectat atunci când se stabilesc examenele, ea e cea care se plânge că primește prea multe e-mailuri pentru că e inclusă în grup, ea e cea căreia nu-i convine nicio dată pentru recuperarea vreunui curs. Ea e cea care urăște profii și sistemul, ea e cea care se ceartă cu toți colegii și nimeni n-o suportă. 
Și cel mai amuzant pentru mine e atunci când pizdulicile încearcă să treacă dintr-o categorie în alta și multă lume nu se prinde. Trebuie să fi o urzică infiltrată ca să înțelegi micile finețuri ale pizdei de la Litere. 

Pentru sugestii sau reclamații, mă mai găsiți un tmp în sediul de pe Edgar Quinet. 

Vă salut cu drag, 

Pizda de la Litere Urzica

vineri, 13 aprilie 2012

Sunt epuizata moral

atat de epuizata incat nu mai exista semne de punctuatie si nici diacritice si nimic exista doar eu si epuizarea mea eu este cineva pe care nu am reusit sa-l cunosc si nimeni nu a reusit ca sa ma poata ajuta e atat de greu ma intreb acum si probabil ca raspunsul e da

vreau sa te consideri vinovat pentru ca ma uiti ca un idiot mereu si iti reamintesti de mine doar cand esti deprimat si stii de ce pentru ca sunt atat de epuizata moral incat nu mai am cuvinte nici pentru mine nu ma mai privesc in ochi niciodata dimineata cand imi beau cafeaua nu mai vorbesc cu mine nu ma mai intreb si nu-mi mai raspund nimic nu simt ca ceva s-a rupt in mine sau cum spun cantecele simt ca pur si simplu am obosit sa fiu eu si pentru ca am obosit sa fiu eu am obosit si sa te mai primesc incet in viata mea ascultandu-ti problemele din dragoste si nu sunt geloasa pentru ca nu te mai iubesc nu te mai iubesc deloc esti doar un  om drag mie pe care l-as strange in brate in ziua in care as sti ca o sa mor si as mai bea o bere cu tine si ti-as mai imprumuta prosopul meu dar atat nu ti-as mai imprumuta corpul si patul meu si nu-ti mai pot imprumuta acum nici cuvintele mele sunt epuizata sper sa intelegi si tot ce mi-a mai ramas e o frustrare adanca tocmai acum mi-ai dat mesaj si mi-ai spus ca-s o femeie frustrata de acord dar vreau sa te fac sa intelegi ca nu sunt frustrata din cauza ta cauzele sunt vechi si inca necunoscute mie poate nici nu exista poate asa sunt eu asa cum unii oameni sunt mai calmi sau mai nervosi din fire eu sunt frustrata din fire nu mi-au mai ramas decat cuvintele urate pe cele  frumoase le-am irosit cu tine demult cand te-am cunoscut si te-am lasat sa. punct.

tu dragul meu drag de doua zile imi pare rau ca sunt eu si ca nu e altcineva aici acum sa se bucure asa cum merita de tine asa cum meriti sa se bucure cineva de ochii si de buzele alea de felul ala de-a fi si de-a rade imi pare rau ca am venit asa murdara de frustrari in viata ta si inca stau pe hol o sa raman aici o sa dorm pe hol si o sa te rog sa ma bagi in sufragerie doar cand esti convins ca merita sa ma asumi cand merita sa iei in brate un manunchi de frustrari si de manii si de personalitati un manunchi de femei una vesela si vorbareata dimineata una  nervoasa la pranz una trista spre seara si una iubitoare spre noapte si una care nu doarme cum trebuie care nu gandeste cum trebuie care nu rade cum trebuie care nu simte cum trebuie tot imi pare rau si-ti promit ca ma straduiesc sa-ti rezerv cel mai bun loc in sala de teatru in care imi joc piesa proasta pentru ca fie ea proasta e piesa mea e productie proprie si macar nu pot sa ma acuz ca sunt falsa nu te mai rog nimic pentru ca nu merit n-am invatat sa merit nimic. punct.

tocmai ce-am crezut ca m-am stabilizat emotional. si-mi dau seama ca e doar o impresie. punct.

Paste fericit Urzico ramai cu bine, geo e nebuna ea nici nu merita sa-i scriu numele cu majuscula ea nici nu merita hanoracul ala negru si nici nu merita sa fie facuta sa rada atat de nebun la 5 dimineata ea nici nu merita nimic ea merita o pereche de bocanci murdari si o carte veche ea nu stie cum e cu realitatea ea stie doar cum e sa fie egoista si proasta.

Urzico, tu esti singurul bine care a ramas aici singura umbra de ratiune fie ea asa mizantroapa si aroganta si in toate felurile ramai aici ramai aici.

punct.



sâmbătă, 7 aprilie 2012

Țara lui Suhai

Tocmai ce m-am întors dintr-o călătorie în jurul lumii. Niciodată nu am crezut că lumea e așa de mare și așa de complexă. Am trecut prin n forme de relief și prin n sisteme politice. Și ce mi s-a părut cel mai interesant printre atâtea democrații și dictaturi, a fost un sistem politic care se numea Suhaism. Prin Suhania cred că era. E o țară mare și prosperă, unde oamenii sunt fericiți. Președinte era unu Suhai. Vreau să vă povestesc puțin despre el, pentru că a fost o experință mai mult decât nouă și interesantă pentru mine.

Nu am văzut nicăieri un popor care să-și iubească atât de mult liderul. Într-o formă nu doar restrictivă, ci și-l iubeau cu toate resursele de exprimare posibile. Nu am văzut așa ceva în viața mea. Femeile aveau un orgasm doar auzindu-i numele. Oriunde s-ar fi aflat, dacă pronunțai Suhai, le vedeai dându-și ochii peste cap și ridicându-și fustele, țipându-și plăcerea în piețe publice și supermarketuri. Bărbații fugeau plângând să se ascundă după colțuri de fiecare dată când Suhai ieșea pe stradă, de teama masculinității lui. Sinceră să fiu, mi s-a părut un om ca oricare altul, însă mi-a explicat un domn care stătea în fața mea la coadă la pastile de a doua zi. Masculinitatea lui Suhai depășește orice limită a imaginației, lăsându-și sămânța în orice femeie de pe teritoriul țării, oricât de departe ar fi. Bărbatul ăsta e atâta de bărbat, încât ne e teamă de testosteronul lui, pentru că mirosul lui otrăvește orice bărbat pe o rază de un km, îmi spuse în suhaiană bărbatul. L-am întrebat de curiozitate dacă regele Suhai nu avea la palatul lui și bărbați. Marele rege Suhai, mă corectă bărbatul. Dacă vă aude cineva spunându-i așa, ați putea face închisoare politică. Și ca să vă răspund la întrebare, marele rege Suhai trăiește înconjurat doar de cele mai frumoase fecioare din toată țara. În tot palatul, ele îl înconjoară și-i servesc drept muză. De frumusețea lor depinde soarta întregului popor. 


Am văzut bătrâni în primării urlând că își vor da pensia pe un an numai ca să-l atingă măcar o dată pe Suhai. Copiii ieșeau mai devreme din pântecele mamelor când dădea o lege nouă pentru populație. Băiețeii ieșeau direct cu mustață și cu puțulica mare, pentru că toți locuitorii Suhaniei sufeau de o masculinitate atroce comparată cu a bărbaților obișnuiți. Fetițele își plângeau primul plâns în timp ce aveau și primul orgasm, doar pentru că toate se nășteau cu un simț special care detectau mirosul testosteronului suhaian.

Prin toate parcurile, cupluri care se iubesc fără rușine, cupluri bătrâni care se pipăiau prin metrouri, copii care se sărută din față și mușcă cu gingiile țâțele mamelor și șoferi de taxi care se masturbează în timp ce își fac meseria și profesoare care își învață elevii cum să pipăie sânii femeilor și universități în care se predă doar sex. Și peste toate, masculinitatea lui Suhai rămâne castă, supremă.

vineri, 6 aprilie 2012

Femeia

Plimbându-mă liniștită alături de alter-ego-ul meu, am văzut niște hârtii căzând dintr-un colt de cerul gurii, pe care erau trecute niște literele chirilice. Era un manuscris nesemnat. Îl transcriu aici, cu scuzele de rigoare că nici de data asta nu e ceva scris de mine. Mulțumesc pentru înțelegere, Urzica.


Mă uit la ea cât de femeie este și-mi vine să-i urlu în față: Încetează! Încetează să mai fii atât de femeie! Și Femeia se uită zâmbind fără să priceapă – așa sunt ele, nu pricep niciodată nimic și totuși fac mereu ceea ce trebuie. Și se uită la mine, zâmbind tâmp, ca întotdeauna și zâmbetul ăla parcă mă droghează și zâmbesc și eu și mai trag din țigară și mă mai gândesc la cât de femeie e ea.

Nu știu cum erau zilele mele până să cunosc Femeia, însă acum știu doar că viața mea e un ritual ciudat. Că la ora 7 fix trebuie să-i sune alarma și s-o mai amâne 15 minute, întinzându-și picioarele și înfundându-și capul în pernă. Și se ridică, cu o față palidă și ochi mici și zâmbet turtit ca o acadea spartă în dinți. Se întoarce aici mereu după vreo 20 de minute, cu o cană de cafea în mână. Femeia bea cu sete cafea, cafeaua îi place și zice că femeile nu pot trăi fără ea, că ar fi niște femei blegi și triste. Iar ea râde mereu când se gândește la cafea – râde cu râsul ăla tâmp al ei.

La 12 fix se bucură din nou că gelul ei de duș miroase a cirese. Se bucură că-i cresc unghiile, doar ca să le poată râde în timp ce stă întinsă, cu picioarele pe perete și cu o carte în mână. Își piaptănă mult părul și-mi fiecare zi se bucură că i-a mai crescut. Se bucură cu bucuria ei tâmpă și bucuria ei e ca un drog și mă bucur și eu, gândindu-mă la cât de femeie e ea.

Nu are niciodată timp de iubire. E o femeie ocupată, Femeia. Zice că între toate nimicurile ei mici și tâmpe nu-i loc de un bărbat ca mine. Că eu mai bine stau  și mă gândesc la cât de femeie e ea, iar ea mă va ignora pur și simplu. La 2 jumătate fix se culcă. Se culcă în poziția aia tâmpă de fetus, cu mâna la gură, de uneori am impresia că Femeia nu respiră, că trăiește doar cu zâmbete și cafea.

Cât de mult îi place Femeii să stea printre nimicurile ei: muzica ei, cărțile ei, site-urile ei, țigările și cafelele ei, fustele ei și bocancii ei și brățările ei și cerceii ei din pană de chitară de la h. și printre jucăria ei de pluș care râde la fel de tâmp ca ea. Și printre culori și perie de păr și cești murdare de cafea. Și stickuri tâmpe de memorie pe care-și păstrează referatele pentru școală.

Doar o secundă din existența ei de mi-ar fi dat Femeia, femeia asta tâmpă, femeia asta urâtă, femeia asta proastă și obraznică, femeia asta egoistă, femeia asta alintată ca un preșcolar, femeia asta cu acnee și celulită, femeia asta cu strabism și buze mari, femeia asta arogantă, doar o secundă de mi-ar fi dat Femeia, astăzi nu aș mai povesti totul dintr-un sanatoriu de nebuni aflat în capul meu. 

Arhivă blog