'Pe tine Dumnezeu te lasa in pace, Augustin!'

Poza asta ar trebui sa reprezinte trecerea timpului. O metafora obosita, cliseica, folosita de cand lumea. Cum am facut sa reprezinte trecerea timpului? Pai unu' la mana, locul arata paraginit, asa cum si noi, si orice lucru material si chiar spiritual se degradeaza si paragineaza. Si doi la mana, pentru ca poza e facuta din mers, ca sa reflecte rapiditatea trecerii timpului prin noi. E o metafora. E o poza reusita. Spune multe. Mi s-a parut potrivita pentru aceasta zi a anului. 

In fine, pe mine Dumnezeu m-a lasat in pace, ca pe Augustin, din 'omul care vedea dincolo de chipuri'. Anul asta mi-a adus atat de multe, incat n-am cum sa nu fiu recunoscatoare. Anul asta mi-a adus atat de multe, fireste ca nu materiale, ca nu asa ne masuram fericirea, incat reflectez prin fumul unui Malboro 7 ca am sunt fericita. Multumesc pentru Alexandra, pentru Horia, pentru Mihaita, pentru Piti. Multumesc pentru Grecia, pentru teambuildinguri, pentru acasa. Multumesc pentru Eric Emmanuel Schmitt si Garcia Marquez. Multumesc pentru gasca de iesit, pentru cele 52 de weekenduri nebune, pentru tequila, pentru Kulturhaus, pentru albumul nou de la Twenty One Pilots, pentru orele de dans. Multumesc pentru ca ce am invatat sa simt. 

Sunt lucrurile mici. Pentru care multumesc. Ma inclin. Pentru un 2019 plin de experiente, la fel la 2018. 

Ma uit la poze cu tine si nu te mai vad pe tine. Zambesc.

Ma uit la poze cu tine si nu te mai vad pe tine. Zambesc.

Nu te mai vad pe tine.
Vad un chip pe care il cunosc perfect. Vad trasaturi pe care le-as putea descrie in detalii incredibile in orice secunda, la orice ora, in orice stare mentala as fi. Vad trasaturi pe care le-am privit de mii de ori, in detaliu, pe care le-am facut parte din mine, pe care le stiu mai bine decat pe ale mele.
Dar nu te mai vad pe tine. Zambesc.

Ma uit la pozele cu tine ca la un tablou. Il stiu, ii stiu fiecare linie, fiecare curbura de culoare, fie greseala tehnica, fie intentie artistica - le stiu. Stiu liniile, le pipai, le ating cu varful degetelor si celule epidermei le iau in brate familiar, de parca le-au asteptat toata viata. Asa ma uit eu la pozele cu tine. Le recunosc asa cum animalele stiu - instinctiv - cine le e mama, fara sa aiba vreun proces cognitiv dezvoltat.
Si nu te mai vad pe tine. Zambesc.

Iti stiu chipul si-ti recunosc trairile interioare doar dupa felul in care tii degetele stranse in pumn; iti stiu trairile interioare doar dupa forma buzelor, stranse, asa cum iti strangi tu in tine tot universul ala al tau abstract, superficial; iti stiu trairile interioare dupa felul in care ploapele coboara lenese, alintate, in jos, intr-o poza ce mimeaza melancolia, poate confortul, poate meditatia, dar eu - doar eu - iti stiu trairile interioare. Ma uit la poze cu tine si creierul meu poate construi intr-o milisecunda o intreaga istorie, detaliata, a fiintei tale.
Dar nu, nu te mai vad pe tine. Zambesc.

Zambesc pentru ca nu te mai vad pe tine. Pentru ca esti, in sfarsit, afara. Desi, paradoxal, esti inca inauntru. Dar pentru ca, in sfarsit, ti-am stricat culcusul.

Zambesc pentru ca ma uit la poze cu mine, cu tine, si nu ma mai vad pe mine. Stiu ca sunt eu, imi amintesc fiecare gand si fiecare emotie de atunci, dar nu ma mai vad pe mine. Nu ma mai pot transpune inapoi acolo, in acel tablou cu liniile tremurate, de artist incepator. Ma vad intr-o alta forma de arta acum, o arta superioara picturii. Ma vad personaj literar, complex, bogat, uman, pe care nu-l poti inghesui pe o bucata de hartie si un numar limitat de culori.
Nu ma mai vad pe mine. Zambesc.

Astazi am avut revelatia de care aveam nevoie pentru un reset complet. Pe cat de simpla, arhaica, saracacioasa emotional pare, astazi am avut revelatia de care aveam nevoie. Si nu-mi mai pasa de imagini, castele de nisip, emotii false, mesaje necitite, 'te iubesc'-uri inghesuite intr-un mesaj scris pe furis, promisiuni false si alte arme mortale din arsen...alul tau obosit de diviziune emotionala si suflet in 2D. Am crescut. M-am dezbracat pentru atatia oameni moment, dar doar o data m-am dezbracat de hainele potrivite si in camera potrivita. In capul meu, m-am dezbracat de tine.

Ma uit la poze cu tine si nu te mai vad pe tine. Zambesc.

Omul minut II

Anxietate si neputinta.
Franturi de conversatie repetate, care se aud cu ecou cand se lovesc de cutia craniana si se intorc obosite in mecanismul gandirii, cu un scartait metalic.
'De ce nu ma asculti? Nu ma asculti', 'Ba te ascult' si mana aia calda lipita de obraz.
Asta este o epopee a unei iubiri esuate. Cliseu. Dar un cliseu acurat, cinstit, asumat de o minte care poate sa inteleaga prea bine motive, razgaieli si rasfatari emotionale pe un fond de neimplinire, neputinta, incapacitate de a exprima. De fapt, nu neputinta. Refuz. Refuz din teama.
Intr-o zi mi-a zis (si stia bine ce imi spune): 'Daca iti doresti ceva cu adevarat, o sa se intample'. 'O sa se intample?' 'Da' 'Si trebuie doar sa iti doresti tare tare?' 'Da'. Si stiu ca am intrebat prin gesturile si mimica fix ce voiam sa intreb si a raspuns cu un zambet d-ala tamp de-al lui.
Si cand ma joc cu cuvintele, cand ma rasfat dintr-un instinct de animal tanar, cu ultima urma de feminitate ramasa sub stratul asta de femeie puternica, imi intoarce privirea aia. Nimic nu e improvizat. 'Nu mai vrei nimic de la mine? Sigur?' 'Sigur'  Totul e calculat in jocul asta psihologic obscen de cine e mai stapan pe sine.
Mi-am luat in serios motto-ul pe care l-am spus altcuiva altcandva: 'promite-mi ca n-o sa ma iei niciodata in serios'. E mai usor sa te ascunzi dupa o fraza scurta, sacadata, fornaita pe nas aproape intr-o singura respiratie. E mai usor decat sa-ti privesti in ochi anxietatea si neputinta.

Omul minut I

Parca toata viata de acum e o repetitie a ceea ce ai mai simtit si ce ai mai trait. Si totul e o rutina obosita a unor patternuri. Si parca si primele dati is obosite, iti dau aceleasi sentimente obosite ale altor prime dati.
Is obosita.
Primele dati. Primele dati, primele dati erau unice si iti dadeau un val de sentimente si trairi unice, noi, proaspete.
Acum, primele dati is doar ca o regurgitare a ceea ce ai mai trait deja de multe ori.
Adica...
Iti aduci aminte ce ai simtit PRIMA DATA cand l-ai privit pe D? Ce? Ceva ce nu ai mai simtit alte dati cand ai privit prima data alti oameni la fel de speciali? Poate da, poate nu. Dar cert e ca nu-ti aduci aminte.
Daca as avea vreo logica dupa atatea shoturi de tequila si atatea beri, as putea sa definesc dezamagirea de a nu mai sti ce am trait cand l-am privit prima data. Cand m-am uitat direct in ochii lui. Cand i-am mangaiat parul pe sub gluga sa i se aseze. Cand l-am sarutat. Cand mi-am strecurat mainile de frig in mainile lui, in buzunarele lui. Cand i-am facut bup prima data pe nasuc.
Si-apoi, mai stii ce ai simtit prima data cand ti-ai dat seama ca te-ai indragostit de el de mori? Caci stiu, clar stiu momentul cand mi-am dat seama ca m-am indragostit de Adi. Stiu temperatura din camera aia batranicioasa din Drumul Taberei, stiu ca jucam cu mainile, deget pe deget, de jumatate de ora, in liniste, pe inserat. Stiu ca ma uitam la ochii aia si la pielita aia de pe buze si m-am gandit. Ba, il iubesc pe omul asta. Nu-l cunosc decat de cateva saptamani (poate una, poate doua), ba, dar il iubesc de imi bate inima in gat de fiecare data cand ma gandesc la el. Si atunci am spus incet, cu frica aia specifica localizata intre coaste, sub gat, bum bum, 'te iubesc'.
Si acum? Cum a fost acum? 'Dani se linge cu una in Comandante' dupa ce n-ai vrut sa-l pupi ca pleaca si ti-a dat asa un dos de palma peste breton, cu rasul ala de te inmoaie si-ti sparge zidul ala si te lasa vulnerabila si goala de corp in fata lui. Asa a fost.
Ba, omul meu moment s-a transformat in omul meu minut. Ba, nu vreau. Si pe asta il iubesti la fel, ca vezi tu lucruri in el ce nu vad altii, ca l-ai vazut tu vulnerabil. Ca, ba, te-ai uitat in ochii lui juma' de ora fara sa scoti cuvinte pe gura, dar cate i-ai zis. Si cate ti-a zis.
Dar nu stii daca asta e prima oara cand ai stiut ca te-ai indragostit de el. Nu stii cand a fost prima seara cand l-ai visat, cand ai adormit gandindu-te la el. Ca simti asa ca proasta altfel decat alta lume, simti mai mult si ascunzi in tine, sub straturi de sarcasm si zambete crucise schimbate cu blondul ala cu coada de cateva saptamani incoace in Kultur.
Mai stii prima data cand a intrat in camera si nu v-ati salutat ca lui ii era rusine ca a venit asa si tu erai dezamagita si te-ai gandit clar, clar eu m-am indr.... Si ti s-a infipt in gat ca un os de peste cuvantul ala dureros, cuvantul ala care ti-a adus singuratate si dor de mori.
Mai stii prima data cand te-ai uitat la el? Cand l-ai luat la cunostinta ca gen e un om cu un ras dumnezeiesc aici pe planeta asta la juma' de metru de mine si eu vreau sa aud rasul ala doar pentru mine cand zice 'hai vino mai incoace sa-ti spun' prostiile lui.
Is obosita.
Primele mele dati cu omul moment le-am pus deoparte, in capitolul cu oamenii moment. Caci nu m-am gandit ca-s atat de proasta sa trag de un moment si sa-l fac minut. Caci nu m-am gandit ca intr-o dimineata geroasa de decembrie, culmea, 8 decembrie, eu o sa fiu beata si ciufuta de dosul ala de palma peste breton si de acel 'spunee' cu doi de e, si-o sa ma intreb numai atat. Mai stii cand l-ai privit prima data pe D?
Nu mai stiu.