Omul minut II

Anxietate si neputinta.
Franturi de conversatie repetate, care se aud cu ecou cand se lovesc de cutia craniana si se intorc obosite in mecanismul gandirii, cu un scartait metalic.
'De ce nu ma asculti? Nu ma asculti', 'Ba te ascult' si mana aia calda lipita de obraz.
Asta este o epopee a unei iubiri esuate. Cliseu. Dar un cliseu acurat, cinstit, asumat de o minte care poate sa inteleaga prea bine motive, razgaieli si rasfatari emotionale pe un fond de neimplinire, neputinta, incapacitate de a exprima. De fapt, nu neputinta. Refuz. Refuz din teama.
Intr-o zi mi-a zis (si stia bine ce imi spune): 'Daca iti doresti ceva cu adevarat, o sa se intample'. 'O sa se intample?' 'Da' 'Si trebuie doar sa iti doresti tare tare?' 'Da'. Si stiu ca am intrebat prin gesturile si mimica fix ce voiam sa intreb si a raspuns cu un zambet d-ala tamp de-al lui.
Si cand ma joc cu cuvintele, cand ma rasfat dintr-un instinct de animal tanar, cu ultima urma de feminitate ramasa sub stratul asta de femeie puternica, imi intoarce privirea aia. Nimic nu e improvizat. 'Nu mai vrei nimic de la mine? Sigur?' 'Sigur'  Totul e calculat in jocul asta psihologic obscen de cine e mai stapan pe sine.
Mi-am luat in serios motto-ul pe care l-am spus altcuiva altcandva: 'promite-mi ca n-o sa ma iei niciodata in serios'. E mai usor sa te ascunzi dupa o fraza scurta, sacadata, fornaita pe nas aproape intr-o singura respiratie. E mai usor decat sa-ti privesti in ochi anxietatea si neputinta.