Ma uit la poze cu tine si nu te mai vad pe tine. Zambesc.

Ma uit la poze cu tine si nu te mai vad pe tine. Zambesc.

Nu te mai vad pe tine.
Vad un chip pe care il cunosc perfect. Vad trasaturi pe care le-as putea descrie in detalii incredibile in orice secunda, la orice ora, in orice stare mentala as fi. Vad trasaturi pe care le-am privit de mii de ori, in detaliu, pe care le-am facut parte din mine, pe care le stiu mai bine decat pe ale mele.
Dar nu te mai vad pe tine. Zambesc.

Ma uit la pozele cu tine ca la un tablou. Il stiu, ii stiu fiecare linie, fiecare curbura de culoare, fie greseala tehnica, fie intentie artistica - le stiu. Stiu liniile, le pipai, le ating cu varful degetelor si celule epidermei le iau in brate familiar, de parca le-au asteptat toata viata. Asa ma uit eu la pozele cu tine. Le recunosc asa cum animalele stiu - instinctiv - cine le e mama, fara sa aiba vreun proces cognitiv dezvoltat.
Si nu te mai vad pe tine. Zambesc.

Iti stiu chipul si-ti recunosc trairile interioare doar dupa felul in care tii degetele stranse in pumn; iti stiu trairile interioare doar dupa forma buzelor, stranse, asa cum iti strangi tu in tine tot universul ala al tau abstract, superficial; iti stiu trairile interioare dupa felul in care ploapele coboara lenese, alintate, in jos, intr-o poza ce mimeaza melancolia, poate confortul, poate meditatia, dar eu - doar eu - iti stiu trairile interioare. Ma uit la poze cu tine si creierul meu poate construi intr-o milisecunda o intreaga istorie, detaliata, a fiintei tale.
Dar nu, nu te mai vad pe tine. Zambesc.

Zambesc pentru ca nu te mai vad pe tine. Pentru ca esti, in sfarsit, afara. Desi, paradoxal, esti inca inauntru. Dar pentru ca, in sfarsit, ti-am stricat culcusul.

Zambesc pentru ca ma uit la poze cu mine, cu tine, si nu ma mai vad pe mine. Stiu ca sunt eu, imi amintesc fiecare gand si fiecare emotie de atunci, dar nu ma mai vad pe mine. Nu ma mai pot transpune inapoi acolo, in acel tablou cu liniile tremurate, de artist incepator. Ma vad intr-o alta forma de arta acum, o arta superioara picturii. Ma vad personaj literar, complex, bogat, uman, pe care nu-l poti inghesui pe o bucata de hartie si un numar limitat de culori.
Nu ma mai vad pe mine. Zambesc.

Astazi am avut revelatia de care aveam nevoie pentru un reset complet. Pe cat de simpla, arhaica, saracacioasa emotional pare, astazi am avut revelatia de care aveam nevoie. Si nu-mi mai pasa de imagini, castele de nisip, emotii false, mesaje necitite, 'te iubesc'-uri inghesuite intr-un mesaj scris pe furis, promisiuni false si alte arme mortale din arsen...alul tau obosit de diviziune emotionala si suflet in 2D. Am crescut. M-am dezbracat pentru atatia oameni moment, dar doar o data m-am dezbracat de hainele potrivite si in camera potrivita. In capul meu, m-am dezbracat de tine.

Ma uit la poze cu tine si nu te mai vad pe tine. Zambesc.