Sunt egoistă

Ce pot să zic? Așa m-am născut. Nu simt nevoia să aflu prea multe despre alții sau dacă o simt, este o nevoie sporadică, având un unic scop didactic. Vreau să știu chestii despre alții, doar pentru că vreau să știu chestii despre alții, nu că mi-ar păsa.
Îmi place să mă cunosc și să vorbesc despre mine. E ca și cum aș avea un prieten bun pe care mă pot baza oricând și care nu mă poate surprinde negativ, pentru că deja știu totul despre el. Nu ăsta e cruntul adevăr al vieții - că oricât de mulți oameni am cunoaște și am iubit, în fond, ne avem doar pe noi înșine? Și cu asta rămânem. Nici n-aș vrea de altfel, să spună lumea despre mine ”aia bă, fiica lui X, gagica lui Y sau de e prietenă cu Z”. Nu, Aia bă, aia, care....!
Aia care ce?

Aia care acum nu poate să doarmă pentru că Sburătorul a vizitat-o din nou. Zicea ea, că iar s-ar fi îndrăgostit. Ce instabilă e puștoaica asta, alintată și cam târfiștină psihic, care trece de la un principiu la altul și de la o teorie la alta. Că ea mereu are teorii de împărțit cu alții.

Da, m-am îndrăgostit iar. A treia oară în ultimele trei luni. Și pe ăsta nici măcar nu știu de ce îl plac. Ultimii doi aveau un haz aparte, puteam să spun ceva ce-i definește: unul suferea de depresie cronică și se credea poet, făcându-și un program din a se purta nașpa cu oamenii din jur, altul era atât de frumos și de imatur, încât îmi trezea instinctele materne. Dar ăsta ce are? Un flăcău cam naiv, fără prea multă școală, cu un tatuaj kitschos pe umăr și multe seri de alcoale și iarbă la activ. Atât? Asta mă impresionează pe mine, după toate astea? Am 16 ani sau ce?

Aseară l-am visat și, cu ocazia asta, am descoperit de ce îmi place. Pentru că e singurul om care zâmbește frumos. E singurul om care zâmbește gratuit și frumos. E singurul om care zâmbește mult, gratuit și frumos. Te lasă mut cu zâmbetele lui blonde și albastre, atât de cuminți și de bune. Atât știe să facă, să zâmbească.

I-am spus într-o zi că ar fi mai bine pentru el să tacă, pentru că servește doar ca obiect estetic. S-a supărat. Dar s-a supărat cu zâmbetul lui morocănos, atât.

O să-mi treacă și de data asta și el o să fie deja departe - acolo de unde zâmbetul doar se ghicește, nu se mai vede propriu-zis. Ce păcat.

Și dacă e să rămân cu ceva de aici, e cu acea convingere intimă că undeva în lumea asta mai există oameni care mai știu și mai vor și mai pot să zâmbească mult, gratuit și frumos.

Eu cred că veșnicia s-a născut în pat

Un cap frumos, ca de porțelan, atât de alb și de roz și de căprui și de proaspăt. Un cap frumos încadrat de o măciucă de păr blond, ușor ondulat, creț la origine, dar torturat cu fel de fel de aparate moderne de urâțit și de cosmetice menite să curme prospețimea naturală. Un păr blond frumos în care îmi plăcea să-mi îngrop capul până simțeam că toată materia aia pufoasă se infigea în mine, ca într-un suprem act sexual al epidermelor. Până simțeam că părul nu mai e doar o materie moartă, cum zic revistele medicale, ci prinde viață și-mi sărută genele profund, până la rădăcini. Până în intimitatea craniului meu. Un păr blond care încadra ca o căciulă de copaci sălbatici fața aia atât de frumoasă.
Și ochii, ochii erau totul pe chipul ăla tânăr până la cruzimea fiarelor. Ah. Ochii ăia pe care, într-o supremă forțare a mușchilor, se chinuia să și-i țină întredeschiși, mincinos serioși. Cu câtă sinceritate mima el seriozitatea, ființă calină. Cu câtă inocență își încrunta sprâncele ascunse sub pleata de spice de grâu, în timp ce-mi ținea discursuri despre maturitate. Ce maturitate, mă pisoi adormit, copil plângăcios și alintat? Ce gogoși despre maturitate îmi vinzi mie, când pe mine apasă atâția ani furioși și bătrâni, atâtea revoluții și războaie, atâtea beții și nopți de prostituție, atâtea guverne și atâtea nopți nedormite sub streașina muncii, atâtea muzici și atâția eroi transformați în țărână? Ce maturitate, cu ochii ăia lunguieți și subțiri ca de asiatic? De culoarea argilei umede, profund adânci, mișcători și serioși. Copil fragil, copil.
Câți ani să fi avut amândoi atunci, nici nu mai știu...
Eram și eu, clar, mai tânără ca acum, deși timpul meu a trecut altfel decât al lui. Când el se îndrepta cu pași mari către viață, eu mă străduiam cu orice preț să fug de ea. Ce atâta oameni mari să fim? Lasă-mă, viață, în pace să-mi trăiesc viața mea, să-mi beau secundele și să-mi înfig adânc în trup tot felul de trecuturi, care mai tinere, care mai blonde. În timp ce el se maturiza discret, dar hotărât, eu fugeam de bătrânețe ca de dracu.
Atunci însă știam mai multe despre viață și atât de puține despre iubire. Pentru mine nu exista iubire, cum nu exista nimica sfânt în afară de buzele lui. Atâta voiam și dacă aș fi voit vreodată să mor, acolo ar fi fost, sub buzele lui nesigure. Căci nimic nu era atât de sfânt ca buzele lui parfumate, cu pielița atât de subțire și transparentă, că mi se părea de multe ori că toate țesuturile alea roze care se plimbau pe mine erau al vreunei cireși coapte prea mult. Și îl lăsam așa, cu toată inocența lui corporală, să se adape din epiderma mea, cât voia! Și îi plăcea să petreacă după-amiezi întregi cu fața în gâtul meu, făcând Dumnezeu știe ce acolo, până îmi picta pielea într-un violet agresiv. Îl iertam, firește.
Nu știu nici cât timp a trecut așa, în uitarea aia de mine. Călcam cu frică pe parchet, să nu spulber toate tinerețea aia care se decanta pe covoare. Toată sălbăticia aia de animal tânăr care ieșea din el când mă iubea. Cum mă iubea! Timid și fraged, ca pe o mireasă. Mă iubea timid și serios, deși l-aș fi vrut mai sălbatic, mai copil. De ce se străduia el să mimeze maturitatea, nici asta nu mai știu sau nu știu dacă am știut-o vreodată. Rar mai exploda în micile lui caraghiozlâcuri, când se încăpățâna până la plânset să-l las să-mi cânte la chitară sau să beau cu el un pahar de vin. Îl lăsam, beam, ce să-i fac? Aveam nevoie de tinerețea lui ca de un drog, nu știu cum  de am putut să învăț să trăiesc fără el. Cum îl iubeam, doar eu știu, lui nu i-o arătam niciodată.
A fost singura tinerețe pe care o s-o povestesc nepoților: tinerețea lui. Pe-a mea nu mi-o mai atintesc, atâta de bătrână sunt acum, dar prin a lui, mi-am trăit și eu bucuria de a trăi doar cu tinerețe și iubire. Ce mai contează că el e un domn elegant acum, cu părul tuns scurt și zâmbetul stins? Că merge la braț cu sute de femei elegante, frumoase și aranjate, că el nu mai știe acum cum îmi iubea sălbăticia și mirosul de ploaie al pielii și părul roșcat mereu ciufulit și buzele virgine pe care niciodată nu mi le astupam cu prostii de cosmetice și sinceritatea trupului meu când mă întindea pe pat? Că el nu mai știe acum ce râs frumos avea pe vremuri și cu câtă alintare se supăra când îi luam peste picior gusturile muzicale? Ce mai contează că el acum nu mai are pasiuni, că a devenit un bărbat ca oricare altul, că respectă toate regulile și a uitat cum e să fugi prin ploaie și să te îmbeți pe stadion? Ce mai contează, căci tot ce contează e că amintirea lui e mai puternică decât orice, amintirea lui prospătă ca roua, care îmi saltă acum noapte de noapte în somn?
Și știi, singurul lucru pe care îl regret acum, după atâția ani ce mă despart de ființa asta veșnic tânără și frumoasă, e că niciodată nu m-a luat în serios când îi spuneam plângând: ”Fă-mi un copil!”.

Câte-o obsesie pe zi

Or să mă lege amintiri frumoase de licența asta. 

O să mă gândesc peste ani la cum am învățat eu pentru ea. O săptămână de concediu, fără grija serviciului și al banilor. 

Închisă în casă, mizantroapă, eu cu cărțile și cu laptopul meu. Țigări, suc de vișine, iaurt de vișine. Salate acre până la epuizare. Salteaua scoasă cu totul pe balcon, perdelele întinse pe post de cort peste marginea balconului, să țină umbră. Un film bun. Prieteni care vin să mă vadă, să vadă un film bun cu mine. Doar unul, că oricum nu-mi plac filmele. Căni murdare, haine murdare, încălțăminte murdară - peste tot. Un schelet de pat, prăfuit, ușor înspăimântător. Bronz natural, pe balcon. Fără tricou, fără nimic, fără rușine de vecini. O pernă șifonată și două cafele pe zi, programatic. 

Un bărbat reapărut după timp, pe care îl redescopăr mai sec ca niciodată. Mai puțin confortabil decât orice bărbat pe care l-am cunoscut. Nevoia de a fi mințită că măcar un pic contez. Nevoia să cred că măcar un pic contează ce spun. Nevoia să cred că în pula mea tot ceea ce a fost până acum nu a fost o minciună. O nevoie de-a dreptul fiziologică de a uita că am fost vreodată atinsă, de a uita că am trecut prin paturi străine, unele doar de o noapte, nevoia de a uita că vreun bărbat s-a gândit la mine într-un mod sexual măcar vreodată. Am devenit mizantroapă până la frigiditate. Și ăsta e un adevăr greu de acceptat. 

”Confuzie, frustrari, nimic clar, foieli, pipaieli de liceu, ambiguitati”. Copil cu breton și cu ochi mari, căprui. Copil cu breton spus într-un mod depreciativ, că ăștia nu vor să le-o tragi fără minciunile de rigoare. 

Frustrări și ambiguități de copilul cu breton ce-a refuzat să crească. Doar buletinul și uneori amintirile sexuale îmi mai dovedesc că nu-i așa, că sunt o femeie în toată firea. Că sunt o femeie în toată firea pe care nimeni nu mai ai are răbdarea s-o cunoască. Că nu e mai e nevoie de acel protocol din liceu. Și că și atunci, de fapt, era o minciună. Fiecare amintire e o minciună, n-a fost nimic serios aici. Asta e treabă de oameni mari. Și eu nu vreau să fiu. Sunt încăpățânată până la obsesie, de astăzi niciun bărbat nu se mai atinge de mine. Cine știe, poate așa voi învăța să fiu cea mai bună prietenă a bărbaților din viața mea, odată eliminată posibilitatea copulației. Poate doar așa. 

Singurul motiv pentru care scriu despre cele mai profunde obsesii ale mele este că doar scrisul mă ajută să-mi capăt coerența. Doar scrisul mă ajută să-mi ordonez gândurile, pentru că altfel m-aș țicni, aș deveni o pergamentoasă frustrată cu gânduri de omucidere. Or, nu sunt. Sunt un om bun și vesel. Care visează la o casă cu multe balcoane și multe pisici și multe saltele și multe cafele și mult oțet. În care bărbații să fie virgini și cu care să râzi obsedant, fără tachinări inutile de animale care trebuie să se reproducă.

Cronică de concert (III)

Blue Nipple Boy @ The Artist Studio, 1 iunie 2012

Fac asta doar pentru că oamenii ăștia mi-s atâta de dragi, încât simt nevoia să scriu despre ei. Cu bune și rele.

I-am văzut pe BNB de trei ori live. Poate o să-i mai văd, poate nu. Dar dintre toate cântările lor, ultima mi s-a părut cea mai slabă. Nimic nu s-a întâmplat în dozajul corect. Am așteptat debutul concertului vreo 45 de minute peste ora promisă - și doar pentru că basistul a întârziat. Să-mi fie cu iertare, ăsta nu-i profesionalism. 

The Artist Studio e un loc prea fancy și prea fiță pentru BNB. Poate și ei sunt fiță și am doar eu impresia că să cânți muzică pentru un anumit segment se numește underground (deci cumva non-conformist, deci non-norme, deci non-public pe tocuri și-n costum, deci non-locații elegante, deci non-băuturi complicate și figuri de mare doamne. Și domni, zic) și că de fapt asta înseamnă să fii fiță. Refuz să cred că ascultătorii Băiețeilor cu sfârcurile albastre ar merge într-un loc ca ăla de bună-voie.

Sonorizarea a fost oribilă - instrumentele se auzeau distorsionat, vocea omului se auzea prea încet (încet într-un mod zbierat). Lipsă de profesionalism din partea celor care se ocupă, zic. 

Parcă nici băieții n-au mai fost la fel de vii. Bălașa n-a mai făcut glume și nici Cârciova nu s-a mai plâns de părul lui. Nici n-au interacționat la fel de mult cu publicul, ci mai degrabă au părut că au o stare de repetiție într-un garaj. Și rămân la părerea mea că locul a fost de vină, pentru că i-a inhibat cumva.

Mi s-a promis o atmosferă jucăușă, ca de 1 iunie. Și am primit o atmosferă de blazaj. Ceva rece și prea serios, prea de oamenii mari care nu ne dorim să fi fost. 

Nu s-a cântat cum trebuie. Nu s-a dansat, nu s-a aplaudat, nu s-a privit, nu s-a gustat cum trebuie. Au lipsit proporțiile. A lipsit starea. A fost un concert pentru oameni cu fițe, într-un loc de fiță. A fost un concert de unde am ieșit cu convingerea că mi-am pierdut o oră din viață cu niște oameni antipatici. 

Blue Nipple Boy o trupă pe care trebuie s-o asculți live, pentru că doar live înțelegi ceva. Dacă o asculți acasă pierzi esența. BNB cântă muzică de unică folosință, pentru simplul motiv că melodiile lor sunt diferite la fiecare ascultare. Sunt altele, vorbesc despre altă poveste. Muzica ascultată în The Artist Studio a sunat sec și gol și nu mi-a vorbit despre nimic. 

Dragilor de băieței cu sfârcurile albastre le-aș spune că e bine, îi înțeleg că vor să cânte mult și oriunde. E recomandat să facă asta, să cânte mult ca să-și înețeleagă ei înșiși muzica. Dar trebuie să aibă mereu în vedere un singur lucru: pentru o trupă mică e important să aibă mai multă grijă de cei care-i ascultă frecvent, de veterani, nu doar de neinițiați. 

Ca să conchid toată poliloghia mea împroșcătoare de reproșuri, Blue Nipple Boy e specială tocmai prin starea pe care ți-o transmit. Pe 1 iunie a lipsit starea, a fost doar o trupă care cântă binișor, pe care-i vezi o dată live doar ca să te convingi că sunt buni, după care te rezumi la a-i adăuga la favorite pe Youtube. O trupă ca multe altele. 

Personal, o să le mai dau o șansă și sper să mă convingă să rămân în prima linie a brigăzii de băieței cu sfârcul albastru și să nu mă trag mai în spate.

Cu stimă, 

Urzica.