M-ai maturizat

E ca de fiecare dată când ceva te copleșește atât de mult încât nu mai poți vorbi despre lucrur ăla fără un nod în gât, o voce tremurată ca înainte de plâns sau un zâmbet idiot. Eu am zâmbetul. Eu atunci când sunt călcată în picioare de fapte, zâmbesc debusolată și foarte puțini oameni înțeleg de ce zâmbesc.
M-am maturizat. Pot să privesc un om în adâncul sufletului fără să mă sperii și să fug. Pot să aud un te iubesc haotic fără să mă sperii și să fug. Pot să accept o boală psihică fără să mă sperii și să fug. Și să plâng. Pot să stau aici înfiptă în încăpățânarea mea înduioșătoare oricât de ciudat ar părea. Oricât de nemotivată e ea.
Asta nu mai e milă, asta e naivitate, prostie. Nu, asta e afecțiune și altruism. E afecțiune, mamă. M-am îndrăgostit de el.
Nu mi-e frică. Nu mi-e frică de ce-ar putea să-mi facă sau să-și facă. Sau să vă facă. Mi-e frică doar că n-o să mă comport adecvat. Trăiesc în stres. Trăiesc într-un câmp de așteptări. Trăiesc într-un corset de priviri înțepătoare. Dar nu mi-e frică și nu fug. Pentru prima dată, o să încerc să mulez așteptările pe felul meu de-a fi.
Ce am eu?! Ce am eu? Am zâmbetul și veselia. Am capacitatea de a trece cu energie și stare de bine prin toate. Și eu mă panichez și plâng, dar îmi trece. Știu doar că energia mea e suficientă pentru amândoi și că zâmbetul e de-ajuns pentru amândoi. Și că împărțim același mod altruist și bun de-a trăi.
Da, mă deranjează glumele proaste. Proaste proaste proaste. Nu aveți nici măcar bunul simț să le faceți când nu sunt eu de față. Nu, de fapt nu ține de bunul simț, ține de respectarea unor reguli minime de decență morală, de simț uman, de grijă față de sentimentele altora. Sunteți handicapați moral. M-ați dezamăgit. Nu, nu din lașitate nu zic toate astea la lumina zilei și pe cale orală, ci din simplul menajament al nervilor mei. Voi nu înțelegeți.
Din toate astea, am învățat nu că eu sunt un om superior moral, deși mi-ar plăcea să-mi demonstrez într-o zi asta, ci că pur și simplu sunt o inadaptată social. Conduita mea vi se pare ciudată. Alegerile mele vi se par blamabile. Vă e milă de naivitatea mea. Mă obișnuiesc încet încet cu ideea asta.
Mă bucur, pe de altă parte, că sunt oameni care mă susțin.
Nu mă simt vinovată, nici nu victimizez.
Asta e realitatea pe care o trăiesc ca un om mare.

Random thoughts

Uneori, atunci când rămâi în pană de subiecte de discuție, apelezi la amintiri comune. E cel mai comod mod de a întreține o conversație. Și uneori e plăcut.
Urăsc să pierd prieteni. Și cel mai trist e atunci când pierdut nu se referă la ceva real, tangibil și demonstrabil, ci pur emoțional. Urăsc să am prietenii aproape și totuși să simt că i-am pierdut și că nu-i mai am. Amintirile conferă doar un luciu digerabil relațiilor, nu soliditatea pe care toți o căutăm într-o prietenie.
Cu toate astea, îmi place să fac parte dintr-o amintire frumoasă. Deși. Deși conștientizez că așa îmi creez un eu bătrân, inadecvat și desuet. Măcar e ingurgitabil și ca atare comod. Pentru că nu mai am energia socială pe care o aveam înainte.
Pe de altă parte, obișnuința îți conferă o siguranță interacțională care plusează într-o relație. Nu sunt genul de om căruia să-i placă să cunoască oameni noi - nu vreau să mai fiu încorsetată într-o preconcepție pe care să mă simt obligată să o confirm. Pentru că nu-mi place când oameni își fac păreri despre tine. Te simți nesigur. Știi uneori că n-au dreptate și totuși n-ai tăria să le arăți cine ești. Doar timpul echilibrează cumva energiile astea și mulți preferă să plece dezamăgiți. Tocmai de-asta să cunoști oameni înseamnă să-ți asumi riscuri. Nu-mi plac riscurile, așa cum nu-mi place întunericul și dormitul singură.
Există oameni care funcționează perfect pe cont propriu și, surprinzător, sunt aceeași oameni care socializează cel mai bine. În schimb, oamenii care funcționează în haite, ca mine, întâmpină probleme când sunt scoși din habitatul lor natural. Ca și atunci când simt haita prea rece și distantă.
Haita mea e colorată și frumoasă. Oamenii sunt buni sau egoiști, plictisitori sau interesanți. Oamenii sunt oricum oameni și toate detaliile astea îi fac speciali. Nu mai contează exact ce detalii sunt, știi doar că ele există. Nu vreau să ies din haita mea, oricând de incomod m-aș simți în ea.
Prietenii rămân prieteni, oricât de departe te-ai simți de ei. Fizic sau emoțional. Fie că-s în Londra sau în Tineretului, prietenii rămân acolo. Fie actuali, fie măști bătrâne dintr-o amintire veche.
Nu știu de ce îmi plac amintirile, în casa mea nu se cultivau niciodată. Când cineva încerca să deschidă un subiect vechi, tot timpul altcineva dădea sonorul mai tare la televizor sau ieșea din cameră. Amintirile nu erau bune, oamenii uneori nu mai erau deloc și-atunci nu mai rămâne decât să ignori trecutul. Trecutul era rău și trebuia eliminat din existența curentă.
Nu știu când a fost momentul când am început să sanctific de una singură trecutul. Când am început să-i iubesc pe clasicii literaturii și să cred în mitologie și să-mi placă istoria. Nu știu. Poate educația a bătut mediul și ereditatea în cazul meu.
Oricum, deși n-am vârsta și nici personalitatea necesară, am început durerosul proces de întoarcere pe dos a întregului meu creier.

https://www.facebook.com/EmotionalHackers

To my favorite one: Happy birthday!

Ok, cred că pur și simplu o să mai spun câte ceva despre tine, cu toată sinceritatea, chiar dacă știu că nu-ți place.
Adoratule, e ziua ta și ăsta e singurul mod prin care pot ajunge la tine : gândindu-mă la tine! Ce pot să spun acum e că ai apărut în viața mea la momentul oportun, când aveam atât de puțină încredere în mine. M-ai ținut de mână și mi-ai acordat un minim de atenție. A contat! Ai fost tipul hot cu care am ieșit, probabil cel mai sexy bărbat cu care am ieșit. Ulterior, aparent, și eu ți-am devenit un fel de singură fostă cu care ai rămas prieten, una dintre puținele tale prietene femei, dispuse să te asculte și să-ți dea sfaturi stupide. Dar știi ce? A fost minunat, pentru că am simțit că am contat, așa cum și tu ai contat.
Am fost prieteni, ne-am retras, am fost din nou prieteni, apoi n-am mai vorbit împreună din cauza unui eveniment nereușit, dar...HEI! pentru mine nu a fost doar nereușit, a fost o chestie care ne-a legat, asta contează.
Acum se pare că lucrurile s-au întors iar și iară nu ne mai vorbim. Trag de tine să-mi spui ce mai faci și aflu de pe Facebook la ce facultate ai intrat. În loc să te sun să-ți spun toate astea, le scriu aici. O să te muți în București și probabil în tona de oameni noi pe care o să-i cunoști, n-o să mai ai timp de mine.
Nu simt că mai există o legătură între noi.
Dar știi ce? Eu tot te iubesc și tu rămâi în continuare my special one, prietenul meu frumos, cu buze groase și păr irezistibil, pe care, din fericire, îl văd ca pe un frate mai mic și mai serios.
La mulți mulți ani, felicitări pentru toate împlinirile din ultima perioadă și mult succes în continuare. Distrează-te și învață mult mult, e cea mai faină perioadă. Fă-le pe ambele echilibrat și serios, așa cum numai tu știi s-o faci.
Te aștept într-o zi cu un telefon invitându-mă la o cafea, dacă mai are vreo logică să facem asta pentru tine.
Love,
Gio.

Mai citim?

Nu prea pot să dorm așa cum ar trebui, singură fiind, dar mă străduiesc să fac totul cât mai confortabil.
Mă gândeam că-n ultima vreme am simțit o lehamite de a mai citi ceva și asta doar pentru că facultatea mi-a făcut cititul un chin - toate cărțile alea nesuferite și toate perioadele alea scurte în care trebuia să înghit atâta celuloză de mi se făcea greață. Culmea e că pe atunci îmi plăcea ce făceam și-o facem cu mândria că fac ceva greu și frumos, că sunt un om cu oarecare cultură în domeniul meu și că asta o să mă ajute. Doar după ce m-am văzut (teoretic) cu diploma în mâna mi-am dat seama că nimeni n-o să mă plătească vreodată pentru că l-am citit pe Dante și pe Homer și că nimeni n-o să mă ia de nevastă pentru că știu ce-i ăla argument ad personam și să spun trăsăturile postmodernismului. Astea îs fleacuri pentru ceilalți. Și tocmai de-aia trebuie să fie a big deal pentru noi, că știm lucrurile astea fără fie nevoie și fără să ajute.
Mai citim acum, că s-a terminat facultatea? Mai citim, dar eu una nu cu prea mare drag. Mă oblig? Daaa, la dracu, mă oblig să citesc. Nu vreau să ajung genul ăla de femeie care citește în metrou cărți despre 'Managementul carierei' și 'Depresia la vârsta a doua'. Hell no!

Am citit de curând două chestii total opuse: o carte complet plictisitoare, chiar fascinant de plictisitoare, pe care am digerat-o greu (aproape o lună, 240 de pagini), dar care mi-a hrănit snobismul și pedanteria și pe care aș recomanda-o oricând oricui - Cu fața la perete, de Livius Ciocîrlie. Culmea e că mi-am tras mental câteva palme pe circumvoluțiunile goale gândindu-mă la cât de multă dreptate are băiatul ăsta și cât de bine mi se potrivește. Dacă aș scrie o carte, la fel de plictisitoare și livrescă ar fi și a mea!

Cealaltă carte - De ce iubim femeile?. Cărtărescu, adică. Domnul profesor Cărtărescu, zic. Rușinos, știu. E oare vreo gospodină și vreo absolventă de ase care să nu fi lăcrimat la cartea asta? Recunosc, e comercial, e prea mult sex de proastă calitate, e prea siropos și clișeic în cartea asta, dar am gustat-o. Mi-a plăcut stilul lui ciudat de tălâmb și mica lui obsesie pentru Mateiu Caragiale (pe care, apropo, i-o împărtășesc total), mi-au plăcut trimiterile deștepte (de altfel, nu puține) și tonul ăsta confesiv (da, cred că e preferatul cofetăreselor și manichiuristelor). Am halit-o în 3 zile și deși mi-e cam nașpa să recunosc, mi-a plăcut.

În rest, am rămas fără cărți, eu care credeam că odată terminată povestea cu facultatea, o să inhalez hârtie tone pe săptămână. Se pare că sunt doar o corporatistă plafonată.

Random 2.08

Știți momentul ăla ciudat când ai impresia că nu ai nimic ce să vorbești cu un om? Și-atunci te-apuci să vorbești vrute și nevrute, pentru că dacă taci, pari ciufut, dar dacă bați câmpii, par doar prost, și evident pentru mintea umană este mai bine să fii prost decât ciufut. Asta nu e nimic, ni se întâmplă tuturor. Oameni și oameni, te nimerești cu ei în lift, în pauză la țigară, la coadă la plătit facturi etc. Oameni pe care îi știi așa, dar n-ai ce să vorbești cu ei. Dar e firesc.
Ceea ce mi se pare mie nefiresc este în schimb că astfel de momente poți avea de multe ori cu oameni care ți se par minunați și cu care ai atâtea în comun. E perioada aia de tatonare, când faci cunoștință cu omul, ți se pare fain ți crezi că ai putea fi prieten cu el. Urmează perioada de împrietenire în haită și astea merg de obicei bine (nu mi s-a întâmplat să mă aflu într-un grup mare în care să nu se lege nimic). Dar când urmează momentul ăla când ești singur cu omul respectiv, ai contextul, ai timpul...BAM! Îți dai seama că omul e minunat, dar nu se leagă nimic.
Am făcut de curând o mică instruire în ceea ce privește tipurile de personalități. Mă gândesc că poate de-acolo se trage - suntem oameni minunați luați separați, dar împreună nu funcționăm de nicio culoare. Agree.

Nu, nu vreau să se creadă că esența relațiilor este doar vorbăria. Am și eu momentele mele când mă simt atât de în siguranță cu un om, încât simt nevoia să tac. Nu e nimic stânjenitor în asta, e chiar fain. Ciudat e doar în situația descrisă mai sus.

Și pe de altă parte, sunt oameni cu atâtea defecte, cu care n-ai mare lucru în comun, poate banali, poate prea puțin inteligenți, inculți și gustători de muzici proaste și așa mai departe, dar cu care comunici atât de lin. Împarți păreri, argumentezi, vorbești câte-n stele și capeți adrenalina aia minunată pe care doar vorbind o ai (tandră și puțin amuzantă, totuși). Se crează intimitate, siguranță, fidelitate etc. - ce mai, prietenie în toată regula. Și uneori te întrebi ca un prost, cum am ajuns să fiu prieten cu X?

Cred că ceea ce vreau să spun eu e că n-are sens să te gândești matematic la chestii de genul ăsta, doar să le iei ca atare.
Ce, filozofia mea de 14 ani nu cadrează? Cu atât mai bine.
Bună eu sunt Geo și nu proastă, dar în rest sunt fată bună.

I guess this is it

Avem deci următorul decor: Berceni, etajul 8 și un balcon fantastic de comun, atât de ca toate balcoanele lumii, încât te înjuioșează. Mult alcool de obicei, pe toate părțile. Țigări, cola și muncă până la epuizare. Nopți nedormite, pături groase, transpirație. Bocanci. Fuste, rochii. Miros de lalele ofilite - parfum spaniol. O vaca de pluș care sprijină un laptop luat în rate și multe filme - imagini care se derulează haotic haotic uneori fără sens, cu fundal sonor ciudat, voci și fețe, ale nimănui. Aici se închide cercul. O scrumieră care dujnește urât. Pastă de dinți uscată pe chiuvetă. Sârme atârnate afară, care se mișcă în vânt. Mult haos și multă rutină. Multă muncă. O carte deschisă de mult, uitată pe un colț, cu un colț indoit. Pepsi, cafea și muncă. Vopsea de păr.

Avem personaje: multe aparent inexistente, care trăiesc într-un cap. O fată. Tăcută, fără vlagă și poftă de viață. Cu poftă de poftă de viață. Mizantroapă. Care evită oamenii reali și trăiește cu cei din capul ei. Un băiat care se încăpățânează să reapară în decor. Vine, pleacă. Haotic.

O voce transparentă și lipsită de inflexiuni: Cine vreodată s-ar fi gândit că în decorul ăsta aveam să sfârșesc? Am un inel pe deget, un inel vechi și mai am și două brățări galbene. O fotografie cu un băiat brunet. Un dinozaur de pluș. O lumânare parfumată. Un desen, două desene, trei desene. Un afiș al unui concert. O altă brățară de imitație de piele. O fustă. O pereche de cercei. O floare uscată. O narghilea, două tricouri. Două eșarfe și o căciulă. Două, nu, trei cărți. Două pene de chitară, transformate în cercei. Două coliere și trei genți. Un breloc. O cameră foto care acum nu mai funcționează. Ahaha, un autograf și o carte de vizită a unui englez de care am fost teribil de îndrăgostită. Sam îl chema oare? Aș mai strânge câteva nimicuri, dar m-am plictisit de nimicurile astea frumoase. Asta e tot. Astea sunt viață. Fiecare obiect adunat în grămada asta îmi amintește de cineva care a făcut parte din viața mea. Pentru că, absurd, oamenii se pregătesc conștient și programatic să plece de aici și se lasă înlocuiți de obiecte. Eu îi am aici pe aproape toți. Și pe mama. Dacă nu aș fi o dobitoacă afectuoasă le-aș arunca pe toate la gunoi. Dar știi ce e mai trist? Că mă gândesc că multe dintre ele sunt tot ce a mai rămas din unii oameni. Și mai trist e că mă gândesc că ele sunt singura dovadă a faptului că sunt un om normal, cu o viață normală. Chiar dacă, sporadic, mă gândesc că-s prea cumva așa...Îl citesc pe Cărtărescu și ascult o chitară frumoasă. Frumoasă, da, estetic adică. Nu mai sunt metaforică în exprimare de pe vremea când oamenii chiar mă ascultau. Știi de ce nu îmi place să fac poze? E același motiv pentru care nu-mi place să fac sex. Același motiv pentru care nu o ard așa gratuit cu oamenii. Pentru că nu vreau să fie peste câțiva ani o amintire frumoasă ca o chitară și comercială ca o carte de Cărtărescu. Vreau, la urma urmei, să nu fie nimic din nimic. Vreau să fie la fel de trecătoare ca amintirea unei doze goale de bere. Nu sunt un prieten bun, nu sunt un angajat și un șef bun, nu sunt o iubită bună. Sunt un om egoist și rău și cicălitor și încăpățânat, vulgar comportamental și mental. Măcar am buze frumoase, mă gândesc. Și mai aveam și sprâncene frumoase, atunci când mă pensam. Nu mai fac și asta. Sunt ca o ușă de metal în care dai cu pumnii și ea continuă să aibă mirosul ăla de metal. Sunt ca o ușă, daaa. Cum de n-am știut asta niciodată? Poate înainte eram ca o poartă, te strecurai printre mine. My dear friends, obiectelor...


Chitara se oprește și se aude din ce în ce mai clar bâzâitul unei gângănii. În rest, în încăperea de lângă, o fată vomită. O altă fată. Și fata se gândește că cealaltă fată e o fată vulgară. Ce așteptăm cu toții? Un bâzâit de munscă să ne trezească din nimic? Nu, bâzâitul de gânganie doar accentuează senzația de vid. E nevoie de viață, doar viață să pătrundă în viața mea.

Aceeași voce, mai suavă: Vreau să merg la teatru și să-l văd pe Florin. Și clar, clar, trebuie să mă pensez.