I guess this is it

Avem deci următorul decor: Berceni, etajul 8 și un balcon fantastic de comun, atât de ca toate balcoanele lumii, încât te înjuioșează. Mult alcool de obicei, pe toate părțile. Țigări, cola și muncă până la epuizare. Nopți nedormite, pături groase, transpirație. Bocanci. Fuste, rochii. Miros de lalele ofilite - parfum spaniol. O vaca de pluș care sprijină un laptop luat în rate și multe filme - imagini care se derulează haotic haotic uneori fără sens, cu fundal sonor ciudat, voci și fețe, ale nimănui. Aici se închide cercul. O scrumieră care dujnește urât. Pastă de dinți uscată pe chiuvetă. Sârme atârnate afară, care se mișcă în vânt. Mult haos și multă rutină. Multă muncă. O carte deschisă de mult, uitată pe un colț, cu un colț indoit. Pepsi, cafea și muncă. Vopsea de păr.

Avem personaje: multe aparent inexistente, care trăiesc într-un cap. O fată. Tăcută, fără vlagă și poftă de viață. Cu poftă de poftă de viață. Mizantroapă. Care evită oamenii reali și trăiește cu cei din capul ei. Un băiat care se încăpățânează să reapară în decor. Vine, pleacă. Haotic.

O voce transparentă și lipsită de inflexiuni: Cine vreodată s-ar fi gândit că în decorul ăsta aveam să sfârșesc? Am un inel pe deget, un inel vechi și mai am și două brățări galbene. O fotografie cu un băiat brunet. Un dinozaur de pluș. O lumânare parfumată. Un desen, două desene, trei desene. Un afiș al unui concert. O altă brățară de imitație de piele. O fustă. O pereche de cercei. O floare uscată. O narghilea, două tricouri. Două eșarfe și o căciulă. Două, nu, trei cărți. Două pene de chitară, transformate în cercei. Două coliere și trei genți. Un breloc. O cameră foto care acum nu mai funcționează. Ahaha, un autograf și o carte de vizită a unui englez de care am fost teribil de îndrăgostită. Sam îl chema oare? Aș mai strânge câteva nimicuri, dar m-am plictisit de nimicurile astea frumoase. Asta e tot. Astea sunt viață. Fiecare obiect adunat în grămada asta îmi amintește de cineva care a făcut parte din viața mea. Pentru că, absurd, oamenii se pregătesc conștient și programatic să plece de aici și se lasă înlocuiți de obiecte. Eu îi am aici pe aproape toți. Și pe mama. Dacă nu aș fi o dobitoacă afectuoasă le-aș arunca pe toate la gunoi. Dar știi ce e mai trist? Că mă gândesc că multe dintre ele sunt tot ce a mai rămas din unii oameni. Și mai trist e că mă gândesc că ele sunt singura dovadă a faptului că sunt un om normal, cu o viață normală. Chiar dacă, sporadic, mă gândesc că-s prea cumva așa...Îl citesc pe Cărtărescu și ascult o chitară frumoasă. Frumoasă, da, estetic adică. Nu mai sunt metaforică în exprimare de pe vremea când oamenii chiar mă ascultau. Știi de ce nu îmi place să fac poze? E același motiv pentru care nu-mi place să fac sex. Același motiv pentru care nu o ard așa gratuit cu oamenii. Pentru că nu vreau să fie peste câțiva ani o amintire frumoasă ca o chitară și comercială ca o carte de Cărtărescu. Vreau, la urma urmei, să nu fie nimic din nimic. Vreau să fie la fel de trecătoare ca amintirea unei doze goale de bere. Nu sunt un prieten bun, nu sunt un angajat și un șef bun, nu sunt o iubită bună. Sunt un om egoist și rău și cicălitor și încăpățânat, vulgar comportamental și mental. Măcar am buze frumoase, mă gândesc. Și mai aveam și sprâncene frumoase, atunci când mă pensam. Nu mai fac și asta. Sunt ca o ușă de metal în care dai cu pumnii și ea continuă să aibă mirosul ăla de metal. Sunt ca o ușă, daaa. Cum de n-am știut asta niciodată? Poate înainte eram ca o poartă, te strecurai printre mine. My dear friends, obiectelor...


Chitara se oprește și se aude din ce în ce mai clar bâzâitul unei gângănii. În rest, în încăperea de lângă, o fată vomită. O altă fată. Și fata se gândește că cealaltă fată e o fată vulgară. Ce așteptăm cu toții? Un bâzâit de munscă să ne trezească din nimic? Nu, bâzâitul de gânganie doar accentuează senzația de vid. E nevoie de viață, doar viață să pătrundă în viața mea.

Aceeași voce, mai suavă: Vreau să merg la teatru și să-l văd pe Florin. Și clar, clar, trebuie să mă pensez.