M-ai maturizat

E ca de fiecare dată când ceva te copleșește atât de mult încât nu mai poți vorbi despre lucrur ăla fără un nod în gât, o voce tremurată ca înainte de plâns sau un zâmbet idiot. Eu am zâmbetul. Eu atunci când sunt călcată în picioare de fapte, zâmbesc debusolată și foarte puțini oameni înțeleg de ce zâmbesc.
M-am maturizat. Pot să privesc un om în adâncul sufletului fără să mă sperii și să fug. Pot să aud un te iubesc haotic fără să mă sperii și să fug. Pot să accept o boală psihică fără să mă sperii și să fug. Și să plâng. Pot să stau aici înfiptă în încăpățânarea mea înduioșătoare oricât de ciudat ar părea. Oricât de nemotivată e ea.
Asta nu mai e milă, asta e naivitate, prostie. Nu, asta e afecțiune și altruism. E afecțiune, mamă. M-am îndrăgostit de el.
Nu mi-e frică. Nu mi-e frică de ce-ar putea să-mi facă sau să-și facă. Sau să vă facă. Mi-e frică doar că n-o să mă comport adecvat. Trăiesc în stres. Trăiesc într-un câmp de așteptări. Trăiesc într-un corset de priviri înțepătoare. Dar nu mi-e frică și nu fug. Pentru prima dată, o să încerc să mulez așteptările pe felul meu de-a fi.
Ce am eu?! Ce am eu? Am zâmbetul și veselia. Am capacitatea de a trece cu energie și stare de bine prin toate. Și eu mă panichez și plâng, dar îmi trece. Știu doar că energia mea e suficientă pentru amândoi și că zâmbetul e de-ajuns pentru amândoi. Și că împărțim același mod altruist și bun de-a trăi.
Da, mă deranjează glumele proaste. Proaste proaste proaste. Nu aveți nici măcar bunul simț să le faceți când nu sunt eu de față. Nu, de fapt nu ține de bunul simț, ține de respectarea unor reguli minime de decență morală, de simț uman, de grijă față de sentimentele altora. Sunteți handicapați moral. M-ați dezamăgit. Nu, nu din lașitate nu zic toate astea la lumina zilei și pe cale orală, ci din simplul menajament al nervilor mei. Voi nu înțelegeți.
Din toate astea, am învățat nu că eu sunt un om superior moral, deși mi-ar plăcea să-mi demonstrez într-o zi asta, ci că pur și simplu sunt o inadaptată social. Conduita mea vi se pare ciudată. Alegerile mele vi se par blamabile. Vă e milă de naivitatea mea. Mă obișnuiesc încet încet cu ideea asta.
Mă bucur, pe de altă parte, că sunt oameni care mă susțin.
Nu mă simt vinovată, nici nu victimizez.
Asta e realitatea pe care o trăiesc ca un om mare.