Random thoughts

Uneori, atunci când rămâi în pană de subiecte de discuție, apelezi la amintiri comune. E cel mai comod mod de a întreține o conversație. Și uneori e plăcut.
Urăsc să pierd prieteni. Și cel mai trist e atunci când pierdut nu se referă la ceva real, tangibil și demonstrabil, ci pur emoțional. Urăsc să am prietenii aproape și totuși să simt că i-am pierdut și că nu-i mai am. Amintirile conferă doar un luciu digerabil relațiilor, nu soliditatea pe care toți o căutăm într-o prietenie.
Cu toate astea, îmi place să fac parte dintr-o amintire frumoasă. Deși. Deși conștientizez că așa îmi creez un eu bătrân, inadecvat și desuet. Măcar e ingurgitabil și ca atare comod. Pentru că nu mai am energia socială pe care o aveam înainte.
Pe de altă parte, obișnuința îți conferă o siguranță interacțională care plusează într-o relație. Nu sunt genul de om căruia să-i placă să cunoască oameni noi - nu vreau să mai fiu încorsetată într-o preconcepție pe care să mă simt obligată să o confirm. Pentru că nu-mi place când oameni își fac păreri despre tine. Te simți nesigur. Știi uneori că n-au dreptate și totuși n-ai tăria să le arăți cine ești. Doar timpul echilibrează cumva energiile astea și mulți preferă să plece dezamăgiți. Tocmai de-asta să cunoști oameni înseamnă să-ți asumi riscuri. Nu-mi plac riscurile, așa cum nu-mi place întunericul și dormitul singură.
Există oameni care funcționează perfect pe cont propriu și, surprinzător, sunt aceeași oameni care socializează cel mai bine. În schimb, oamenii care funcționează în haite, ca mine, întâmpină probleme când sunt scoși din habitatul lor natural. Ca și atunci când simt haita prea rece și distantă.
Haita mea e colorată și frumoasă. Oamenii sunt buni sau egoiști, plictisitori sau interesanți. Oamenii sunt oricum oameni și toate detaliile astea îi fac speciali. Nu mai contează exact ce detalii sunt, știi doar că ele există. Nu vreau să ies din haita mea, oricând de incomod m-aș simți în ea.
Prietenii rămân prieteni, oricât de departe te-ai simți de ei. Fizic sau emoțional. Fie că-s în Londra sau în Tineretului, prietenii rămân acolo. Fie actuali, fie măști bătrâne dintr-o amintire veche.
Nu știu de ce îmi plac amintirile, în casa mea nu se cultivau niciodată. Când cineva încerca să deschidă un subiect vechi, tot timpul altcineva dădea sonorul mai tare la televizor sau ieșea din cameră. Amintirile nu erau bune, oamenii uneori nu mai erau deloc și-atunci nu mai rămâne decât să ignori trecutul. Trecutul era rău și trebuia eliminat din existența curentă.
Nu știu când a fost momentul când am început să sanctific de una singură trecutul. Când am început să-i iubesc pe clasicii literaturii și să cred în mitologie și să-mi placă istoria. Nu știu. Poate educația a bătut mediul și ereditatea în cazul meu.
Oricum, deși n-am vârsta și nici personalitatea necesară, am început durerosul proces de întoarcere pe dos a întregului meu creier.