Mai citim?

Nu prea pot să dorm așa cum ar trebui, singură fiind, dar mă străduiesc să fac totul cât mai confortabil.
Mă gândeam că-n ultima vreme am simțit o lehamite de a mai citi ceva și asta doar pentru că facultatea mi-a făcut cititul un chin - toate cărțile alea nesuferite și toate perioadele alea scurte în care trebuia să înghit atâta celuloză de mi se făcea greață. Culmea e că pe atunci îmi plăcea ce făceam și-o facem cu mândria că fac ceva greu și frumos, că sunt un om cu oarecare cultură în domeniul meu și că asta o să mă ajute. Doar după ce m-am văzut (teoretic) cu diploma în mâna mi-am dat seama că nimeni n-o să mă plătească vreodată pentru că l-am citit pe Dante și pe Homer și că nimeni n-o să mă ia de nevastă pentru că știu ce-i ăla argument ad personam și să spun trăsăturile postmodernismului. Astea îs fleacuri pentru ceilalți. Și tocmai de-aia trebuie să fie a big deal pentru noi, că știm lucrurile astea fără fie nevoie și fără să ajute.
Mai citim acum, că s-a terminat facultatea? Mai citim, dar eu una nu cu prea mare drag. Mă oblig? Daaa, la dracu, mă oblig să citesc. Nu vreau să ajung genul ăla de femeie care citește în metrou cărți despre 'Managementul carierei' și 'Depresia la vârsta a doua'. Hell no!

Am citit de curând două chestii total opuse: o carte complet plictisitoare, chiar fascinant de plictisitoare, pe care am digerat-o greu (aproape o lună, 240 de pagini), dar care mi-a hrănit snobismul și pedanteria și pe care aș recomanda-o oricând oricui - Cu fața la perete, de Livius Ciocîrlie. Culmea e că mi-am tras mental câteva palme pe circumvoluțiunile goale gândindu-mă la cât de multă dreptate are băiatul ăsta și cât de bine mi se potrivește. Dacă aș scrie o carte, la fel de plictisitoare și livrescă ar fi și a mea!

Cealaltă carte - De ce iubim femeile?. Cărtărescu, adică. Domnul profesor Cărtărescu, zic. Rușinos, știu. E oare vreo gospodină și vreo absolventă de ase care să nu fi lăcrimat la cartea asta? Recunosc, e comercial, e prea mult sex de proastă calitate, e prea siropos și clișeic în cartea asta, dar am gustat-o. Mi-a plăcut stilul lui ciudat de tălâmb și mica lui obsesie pentru Mateiu Caragiale (pe care, apropo, i-o împărtășesc total), mi-au plăcut trimiterile deștepte (de altfel, nu puține) și tonul ăsta confesiv (da, cred că e preferatul cofetăreselor și manichiuristelor). Am halit-o în 3 zile și deși mi-e cam nașpa să recunosc, mi-a plăcut.

În rest, am rămas fără cărți, eu care credeam că odată terminată povestea cu facultatea, o să inhalez hârtie tone pe săptămână. Se pare că sunt doar o corporatistă plafonată.