joi, 29 decembrie 2011

29.12 sau cum le spunem noi barbatilor din viata noastra

Buna seara,

Bine ai venit in mintea mea. Ia loc, te rog. Tu esti Gio si vrei sa vorbim putin, asa-i? Ok. Despre ce? Ah, despre barbatii tai.

Minciuni, niciodata n-au fost ai tai cu adevarat, stii bine. Dar hai, hai sa-ti facem hatarul asta, sa vorbim despre ei. Poftim? Ah, despre cum i-ai numit. Ii luam cronologic? Nu? Ah, haotic. tipic tie. Fie, atunci!

Cu ce sa incepem?

Cu cei pe care i-ai numit dupa poreclele furnizate de altii. Aia nu merita atentia, atata de dragi ti-au fost, ca i-ai chemat dupa cum scrie in buletin sau ii striga vecinii de bloc. Trecem peste nimicuri.

Cu adoratii? Adoratii au fost 2. Si jumatate, ai tins sa-i spui si unui al treilea, da' nu te-a lasat inima, cand te gandeai la ceilalti doi. Eh, e un cuvand urat si sunt sigura ca i-ai iubit mult. Dar cuvantul asta, adoratule, suna aproape matern. Zice-ai ce vrei, a fost vorba despre barbati inferiori tie, Gio. Barbatii aia draguti, blonzi, creti, cu mustata, haiosi, da, stiu ma ca i-ai iubit, dar recunoaste: ti-au fost inferiori.

A fost si el ma, pe care l-ai numit in atatea feluri. Da, stim despre cine vorbesti. Pe el il iubeai, dar intr-un mod adolescentin, pentru ca mai aveai putin si ajungeai si tu ca pustoaicele alea sa-i spui "iepuras si ursulet', atata de drag iti era. Dar da, Gio, recunoaste, era iubire de copii aia.

Ah, da, sigur, cei carora le-ai zis "tu". Au contat, sigur, in felul lor, dar iubirea pentru "tu" nu e ca-n filme, singura adevarata. La tine a fost o lehamite de vocative, scumpa, dulce Gio.

Le-ai spus si babe la un moment dat - batjocora. Pe aia i-ai dispretuit pana-n varful unghiilor.

Stiu la ce te gandesti - la singurul care conteaza acum. La "dragul meu" - aproape filial, acel fel taraganat al tau sa-l zic si desi uneori suna ironic, stii ca nu e. E pe bune, tu spui "dragul meu" rar si din toata inima si doar atunci cand simti barbatul, cand simti superioritatea, cand il simti pe el mai destept decat tine, mai puternic, mai deschis, mai om. Pe el care nu e neaparat mai cult, doar ca el e asa si intelege tot ma Gio, atata de multe incat te intrebi mereu cum dracu de pe tine nu te-a inteles. Acum ai aflat, Gio. Barbatii tai sunt fix asa cum ii numesti tu.

Acuma iesi afara. Noapte buna!

29.12 sau cat de bine este in post-acasa

Asadar, logic vorbind, ca sa conchidem titlul, m-am intors. Cu o droaie de melancolie dusa pe apa sambetei si cu convingerea ca acasa nu mai e dom'le ce era pe vremuri.

Craciunul nu-l mai simt nici pe el in niciun fel. E poate doar cand mama gateste cu un fel sau doua in plus - de mancare, normal. Cand frate-miu fierbe niste vin extren de acru din recolta proprie. Cand toate casele din jurul meu - evident, si a mea- sunt impodobite cu instalatie chicioasa. Poate cand cativa pusti ragusiti vin sa-ti cante steaua in prag, chicoting si tragandu-mi pisica de coada. Poate e atunci cand mergi in vizita la bunici si primesti papuci de casa cu 4 numere mai mari - de capatat, de la bunica de la Constanta, moarta de batranete. Nu stiu, poate e atunci cand mananci portocale multe, pana lesini. Habar n-am, pentru ca brad n-am avut chef sa impodobesc, carnat n-am simtit nevoia sa mananc, Mos Craciun nu ma mai viziteaza de multi, tare multi ani, desi n-am atat de multi, desi inca-l astept, cu bomboane Sugus de ananas pe noptiera. Zau ca nu mai sunt sarbatorile ce erau.

Casa mi-am gasit-o poate mai trista, cu un caine retardat care-si infasurase zgarda de gat si cu pisica sus pe acoperis - e drept, mai grasa decat mi-o aminteam. Acelasi frig in timpul noptii, in ciuda lemnelor arse pana tarziu. Aceleasi colturi triste, jucarii aruncate pe colturi de masute, acelasi frigider confuz, acelasi televizor prafuit. Poate putin mai pusa pe sotii, cu instalatii de curent care se ard in noaptea de Ajun si o usa care se blocheaza - din cauza mea, spun gurile rele, dar eu nu le cred. Aceeasi casa.

Familia mi-am gasit-o la fel ca de Pasti. Mama cu junghiurile ei si cu sforaitul ala crunt. Poate usor mai indreptata catre senilitate, cu o privire mai lucioasa si mai fixa. Aceeasi mama.Frate-miu, poate mai docil, in niciun caz maturizat, in ciuda varstei. Cu un vin fiert in mana, l-am secondat in a gati o ciorba de porc delicioasa. Cu o carte in mana si o patura pe mine am urlat la el sa mai bage in foc. Cu acelasi zambet, mi-am impartiti bomboanele Sugus cu el. Cu aceeazi grimasa, i-am dat din tigarile mele. Acelasi frate, ca atunci cand eram mici.

Bunicii mei sunt de departe cei mai haiosi. Bunica s-a gandit sa-mi faca o "falsa" si sa-mi spuna ca nu vrea sa ma vada. A trebuit sa rad de falsa ei, s-o conving ca generatii dupa generatii gandim la fel, radem la fel. Bunicul mi-a cantat o "sarga":

Hai la sarga, mai baieti,
Care vreti, care puteti!

Poate putin mai alcoolizat. Aceeasi bunici.

Mi-au prins bine noptile petrecute cu cartea in mana si somnul pana la pranz. Si vinul fiert si bomboanele Sugus. A fost bine acasa, dar tot aici ma simt eu insami.

miercuri, 21 decembrie 2011

azi

in ziua primei ninsori pe 2011 din Bucuresti, colegul meu Marius de la implementare mi-a dat un foc.

marți, 20 decembrie 2011

Pentru ca...din nou...pentru ca tu, D.

Pentru ca uneori lucrurile simple sunt mai complicate decat credeam noi. Si pentru ca lucrurile simple pot avea ochii mari si o acnee negata cu ardoare.

Stii, e important pentru mine sa ma obisnuiesti cu fata asta a ta noua, ne-acneica, desi trebuia sa fie asa, si cu zambetul asta nou, inocent dar neinocent. Cu tine asta care stai la granita dintre doi oameni diferiti : tu-copilul dragut pe care il cunosteam si care nu credeam, refuzam complet sa cred ca are sa creasca vreodata si tu - adolescentul proaspat si inalt, cu un inceput de boala grava, incurabila pe chip - boala denumita in popor masculinitate.

Stiu, ai incercat sa imi arati firescul lucrurilor, etapele prin care ai trecut firesc, fara mine. Trecerea n-a fost simpla, insa rezultatul mi-e destul de strain. Nu stiu ce se intampla in capul ala brunet. Nu stiu ce se va intampla maine acolo.Eu stiu doar ce se intampla candva demult si mi-e de-ajuns. Si gata, am zis, nimic nu se mai schimba, copiii nu mai cresc si privirea ramane etern inocenta. Asta e lumea mea ideala.

Intoarce foaia, mai povesteste despre cine ai ajuns. Si poate curand am sa cred minciuna asta strundata ca toti copiii cresc si devin altcineva peste noapte.

Cu dragoste,

Urzica Geo.

joi, 15 decembrie 2011

Mizantropie

E frumos orasul inmocirlit in ceata asta densa.
E frumos orasul inmocirlit in ceata asta densa la 12 noaptea.
E frumos orasul  inmocirlit in ceata asta densa la 12 noaptea vazut din taxi.

Trec printr-o faza atroce de mizantropie. Nu ma intereseaza de nimeni, nici de mine, nu vreau sa-mi mai aud telefonul sunand sau fereastra de mess pop-uind. Nu simt nevoia sa vorbesc despre nimic care sa-mi apartina, care sa-ti apartina. Pentru ca ceata asta care invaluie orasul de cateva zile este atat de groasa incat ne impinge in noi insine. Ne impinge cuvintele inapoi in creier imediat ce incercam sa deschidem gura. Ne lipeste mana de corp imediat ce incercam s-o indreptam spre alta mana. Ne tranteste gandurile la pamant imediat ce incercam sa le aruncam departe, catre altcineva. Ceata este de vina, pentru ca ne mumifica, ne dezumanizeaza, ne mecanizeaza. Ne transforma in niste organisme monocelulare, care doar plutesc intr-o materie amorfa, sufocanta.

Vreau sa treaca ceata asta. Vreau sa pot sa stau pe balconul meu de la etajul 8 la 12 noaptea si sa vad luminitele cu care au impodobit oamenii casele, acum, de sarbatori. Eu vad doar o materie cenusie, nici solida, nici gazoasa, nici lichida, nicicum. Si-o vad in fiecare zi in ultimul timp, mi se lipeste de corp si vine dupa mine in casa, se culca alaturi de mine in pat si imi lipeste genele inainte de culcare. M-as putea obisnui sa-mi fie prieten pe vecie,  insa nu, pentru ca tot ea ma azvarle in mizantropia asta crunta.

Caut transparente in orice, numai sa mi se dezlipeasca de pe retina culoarea asta cenusie opaco-translucida, care deformeaza orice realitate din jurul meu. Oare daca-mi pun ochelarii de vedere, ceata asta o sa dispara?


duminică, 11 decembrie 2011

11.12.2011

sau despre cum conspectez eu la istoria limbii, insa am luat pauza de vreo 2 ore.
sau despre cum te urasc, barbat misel, te urasc te urasc te urasc te urasc te urasc te urasc te urasc te urasc te urasc te urasc te urasc te urasc te urasc te urasc te urasc te urasc te urasc te urasc te urasc te urasc te urasc te urasc te urasc te urasc te urasc te urasc te urasc te urasc te urasc te urasc te urasc te urasc te urasc te urasc te urasc te urasc te urasc te urasc te urasc te urasc te urasc te urasc te urasc te urasc te urasc te urasc te urasc te urasc te iubesc  te urasc te urasc te urasc te urasc te urasc. am obosit. prea multa intensitate emotionala.

stuff

am gasit un profil pe nu stiu ce site de socializare pe care il frecventam la 15 ani. am ras 5 minute fara oprire de o descriere facuta de mine despre cum vrea si astept sa se termine dumnezeu stie ce si pana acum vreau sa ma afund in tacere si  vreau (ce?!) in natura si te vreau pe un tine imaginar probabil (ce tine vrei ma la 15 ani).

in fine, singura chestie cu adevarat profunda de acolo era:

VREAU SA SARUT CULOAREA VERDE

si acuma incerc sa ma gandesc ce dracu voiam sa spun si am ajuns la concluzia ca nu pot intelege un copil de 15 ani care am fost. doamne, cat de seaca am ajuns sa fiu.

vineri, 9 decembrie 2011

miercuri, 7 decembrie 2011

Adoratului

Bucuresti, 7. dec. 2011

Draga adoratule,

Iti scriu astazi, cu ocazia implinirii a 21 de ani.

Stiu ca pentru tine nu inseamna nimic. Si sincer, nici pentru mine, adoratule. Si nici pentru mine, chiar daca astazi poate oamenii se gandesc cu 3 secunde mai mult la tine decat in alte zile, poate iti zambesc frumos, te pupa pe obrajii aia moi si ciudati si poate te iau si in brate. Si tu esti la fel de fals, le zambesti, dai mana cu ei, ciocnesti un pahar. Nu  asta e de fapt ideea. Ideea nu e sa primim cat mai multe commenturi pe facebook si sa-ti zambeasca oamenii.

Ideea, adoratule, e sa tragi niste linii in capsorul tau brunet. Sa aduni, sa imparti, sa faci tot ceea ce e nevoie. Si sa vezi ce concluzii iti dau si sa incadrezi cu niste linii rosii groase.

Pentru ca, de fapt, adoratule, nu e ca si cum azi oamenii te iubesc doar pe tine sau te iubesc mai mult sau te iubesc, pur si simplu. De fapt, cei ce iubim, te iubim la fel, nici mai mult, nici mai putin. Doar ca acum mi-e putin dor de tine, pentru ca nu te-am vazut azi zambind asa timid, cum faci tu cand esti in centrul atentiei. Cand te simt asa vulnerabil in virilitatea ta morala si psihica.

Si oricum, adoratule, nu-mi pasa ca oamenii ar putea sa stie cum te chem eu cu vocea mea interioara pe tine cel din mine.

Hai sa incheiem unul langa altul. Am fost si suntem unul langa altul, cu alte raporturi insa. De cand ai implinit 20 de ani, de cand am implinit 20 de ani, de cand ai implinit 21 de ani. Si-mi pare rau, adoratule, ca m-am nascut cu handicapul de a fi femeie, pentru ca altfel cu siguranta am fi fost cei mai buni prieteni. Pana atunci, incerc sa compensez cu ce pot si sa ma mentin in linii pretentiilor tale sociale. Incerc sa fiu o femeie demna de a-ti fi prietena.

In fine, aici e cald, am mancat alune asta-seara si citesc Bietul Ioanide.

Sper sa-mi scrii curand, sa-mi spui despre tine.

La multi ani,

Te iubesc mult,

Gio.

sâmbătă, 3 decembrie 2011

3.12.2011

Astazi m-a trezit din somn gandul la referatul nefacut pentru cursul lui Cioba si o zvacnire ciudata in buza. Am fugit la baie sa ma privesc in oglinda si fireste, pe langa deja comunele sifonari ale fetei mele, a mai aparut din neant si un herpes frumos. Herpes, nu Hermen. Si nici n-am cafea. Orricum sunt odihnita. Si am o stare de Manu Chao si Facebook.

Mi-am adus aminte ca sunt atatea lucruri care ma motiveaza. De exemplu, faptul ca m-am oprit cu lectura Cimitirului Bunavestire fix cand un jurist isi dadea drumul pe un gard sub fereastra femeii iubite. Superb.

Oricum nu despre asta era vorba. Ieri am predat in cadrul practicii pedagogice, la scoala 58. de pe Pescarusului (undeva pe la Costin Georgian) la clasa a 5-a. Atatea emotii si atat de variate condensate in 50 de minute. 50 de minute intense, omogene din punct de vedere emotional, in care nici macar o secunda nu mi-a scapat glasul, logica sau firul. In care nici macar o secunda nu am scapat ritmul accelerat, in care m-am indepartat de copii. E ceva ce nu poti sa exprim in cuvinte, deja stim, sunt o incapabila din punctul asta de vedere, pot scrie sau vorbi frumos doar despre lucruri ce nu-mi apartin. Ideea e ca am avut acel ceva, acea revelatie cand stii ca transpiratia de pe frunte si roseala din obraji merita, merita si trebuie sa fie acolo, ca toti copiii aia cu manutele ridicate, cu zambetele alea superbe pe buze, ca omuletii aia de 11 anisori, care nu stiu ce e rautatatea decat cumva primitiv, nu deliberat, ca lucruruile astea sunt facute pentru MINE. Trebuie sa ma indepartez de lumea oamenilor mari, pentru ca ma consuma, cu scoala, munca si prietenia lor. Vreau sa ma inconjor de copii.

In alte ordine de idei, zilele urmatoare, daca imi permite timpul, vreau sa duc o campanie de repropriere. Vreau sa-mi readuc aproape ce era deja al meu dar s-a indepartat. Asa cum vreau sa ma curat de alte lucruri pentru care nu merita sa-mi mai dau oboseala.

En fine, pana atunci, duc o campanie asidua de je m'en fise, vreau sa fiu singura si sa ascult muzica, sa stau pe Facebook si sa-mi mangai buba de la gura.

Au revoir sau asta a fost unul dintre singurele texte care vorbesc despre mine, cea pe bune.

Love,

Urzica.

vineri, 2 decembrie 2011

joi, 1 decembrie 2011

vai cat imi plac mie portaresele astea de camin.

iti intra in viata si in casa cand nici nu te astepti.
UN LIKE PENTRU AMICUL DOC

Arhivă blog