vineri, 31 iulie 2009

Ma cunosti?

Ma cunosti? Sunt fata aia marunta, cu parul intr-o culoare incerta, rosu-saten-blond, cu buzele rosii si cu cearcane. Imbracata putin hippy, stii, ciudat. Cu ochii mari. Cu care te-a privit insistent in metrou, pe holurile liceului, de la fereastra camerei ei, pe strada, in parc, pe malul Marii, intr-un bar din Busteni, intr-o discoteca dintr-un sat anomin. Parca incepi sa-ti amintesti. Nu-i asa? Radea si ai observat ca avea un dinte stramb. Si parca avea putin ruj pe unul dintre canini. Ai intors privirea sau ai ras, nu-mi mai amintesc. Si ea si-a continuat drumul, cu degetele mereu pe ceva, o hartie, un caiet, o clama, un puf de par, un ambalaj de ciocolata, un inel, o bucata din fusta, ceva. N-ai mai vazut-o de atunci si ai uitat-o intr-o secunda. Ce chip comun! Ma cunosti, eu sunt ea.
Cand 'dau pe margine', vreau o palma zdravana peste fata si o injuratura din suflet, pentru ca doar asa ma trezesc la realitate. Cand tip, musc, zgarii, plang inseamna ca am dreptate. Atunci vreau scuze, impachetate frumos, cu hartie colorata, nou-nouta, nu din aia cocolosita, gasita prin casa de la cine stie ce cadou primit de bunica. Cand injur, inseamna ca sunt extrem de bine-dispusa sau ranita. Nu nervoasa. Cand sunt nervoasa, sunt ironica si rece. Cand sunt prea tandra, inseamna ca am nevoie de afectiune. O imbratisare ar fi buna. Cand sunt trista sau oftez, il vreau doar pe El. Cand rad, cant, dansez, ma trantesc pe iarba, stau cu ochii tintiti la cer ore in sir, sunt cuprinsa de ganduri, pe care vreau sa le dau de-o parte.
Am un nume, aruncat in sila pe o hartie galbena de la primarie si pe care ma striga toti. Dar putem sa-l uitam impreuna, vrei? Sa-l stergem cu guma inmuiata putin pe limba sau sa-l zgariem cu o lama, asa cum faceam in clasa a doua, cand gauream toate caietele din neatentie. Si sa-mi spui altfel? Cum ai sa-mi spui? Da, sunt nerabdatoare, gandeste mai repede! Ce o sa te inspire? Ochii mei? Parul? Hainele? Degetele? Dintele? Rujul? Felul repezit in care vorbesc? Visele mele copilaresti? Rasul ritmat, lung, saltaret, schimbator? Sigur, daca vrei, poti sa-mi spui cum mi-au mai spus altii inainte, dar o sa-i vad mereu in tine, ca o cicatrice pe care inca o vezi crescand, viermuind pe sub piele, chiar daca ti-ai facut operatie estetica si toti prietenii iti spun ca iti sta bine. Risti? Risti sa-ti pierzi identitatea, sa fii alt om in fiecare secunda, sa-ti atribui faptele, trecutul, greselile lor? Nu! Nu vreau sa-mi spui cum ma cheama. Da-mi drumul la mana. Stii ce? Nu-mi spune nicicum, vreau sa fiu straina. O straina.
Ma cunosti? Da, ma cunosti. Sunt o straina, sunt toate strainele din lumea asta, pe care le-ai privit, carora le-ai zambit, pe care ai vrut sa ghicesti cum le cheama sau de unde sunt, care ai fi vrut sa te iubeasca. Ma cunosti!

Asa incepe...

...asa incepe. Incepe firesc, ca orice alt inceput. E un blog. Pe care nu-mi voi plange existenta, nu-mi voi exprima marile si, fireste, extrem de fascinantele ideile filozofice cu mare incarcatura spirituala [huh?:))], nu-mi voi exagera frustrarile si complexele, nu voi critica la maxim, nu voi povesti in 12342872892 de caractere cum am omorat o musca etc. Nu am pretentia ca o sa scriu lucruri interesante, fascinante, mega-importante la nivel mondial, ca o sa fiu amuzanta, draguta, acida, nesimtita, sincera, mincinoasa, prietenoasa. Promit doar ca o sa fiu naturala, ca o sa scriu ce simt pe moment, chiar daca o sa rad peste vreo doua saptamani sau o sa-mi para rau. O sa-mi tin in frau schimbarile comportamentale, o sa incerc sa-mi ascund firea adevarata, o sa raman straina anonima [oare e pleonasm?:-?], pe care n-o intelegi si nici nu vrei, careia ii zambesti doar pentru si ea ti-a zambit sau, din contra, pentru ca ti-a parut bine sa vezi pe cineva mai putin destept, fericit, frumos [s.a.m.d.] ca tine. N-o sa fiu insistenta, persuasiva, ci doar extrem de personala si nonsalanta.
O sa fiu Geo, Urzica.