Unii oameni trăiesc pentru viitor. Își agonisesc cu grijă nimicuri materiale, iubesc cu frică, strâng în brațe relații sigure și prietenii vechi. Sunt oamenii care se culcă în fiecare noapte cu frică, sunt oamenii care traversează doar pe verde, care își educă odraslele după regulile pedagogiei clasice, care nu își schimbă jobul, care fac sport și nu consumă alcool. Cu toate că oamenii ăștia trăiesc pentru viitor, ei sunt cel mai conservatori dintre toți.

Alții trăiesc pe principiul carpe diem. Sunt oamenii cei mai putreziți pe dinăuntru, oamenii măcinați de vicii, nesomn, pasiuni devastatoare. Sunt oamenii cu cele mai mari găuri în suflete și totuși sunt oamenii cel mai fericiți din lume. Pentru că orice gaură se poate umple cu alte găuri până când gaura devine infinită și oamenii mor.

Eu în schimb trăiesc pentru trecut. Îmi ordonez frumos toate amintirile pe rafturi bine șterse de praf și le admir în fiecare dimineață. Amintirele sunt cele care îmi smulg zâmbete pe furiș, în metrou sau la muncă. Totul e special. Oamenii sunt mai frumoși în amintiri, mai frumoși și mai interesanți. Locurile capătă un aer boem. Frazele popuiesc în minte ca un stol de păsări pe un cer cuminte de vară.

Cum toată lumea își agonisește ceva, unii bunurile materiale, alții viciile și durerile, eu îmi agonisesc amintiri, agonisesc oameni de care să-mi amintesc târziu, păstrez cuvinte, strâng mimici și gesturi mici, depozitez obsesii, memorez fețe, pun bine locuri și scaune, stochez capace de bere și melodii.

Nu mă satur. Creierul meu e o hală imensă, în care încape orice. Pot să păstrez orice gunoaie, are grijă singur să îți facă curățenie. Și știe singur să își facă filmul.

..................................................................................................................................................

O bancă în parc într-un oraș străin și un bărbat extrem de frumos care doarme. Idiotul. De Dostoievski. O melodie care te-a lăsat cu gura căscată, când te pregăteai să ieși din casă. O mănusă uitată într-o mână străină în stația de autobuz. O prietenă slabă care râdea atât de frumos. O noapte pierdută în Centrul Vechi cu un inginer bătrân și cu un poet. Un alt poet, mai tânăr și mai plin de ură. Un premiu și o coroniță. Brațul Borcea. Primul sărut. Cortul tău din Vama Veche. Prima bere și prima țigară. Tatuajul și cum te ținea el de mână, pentru că știa că te doare. Un băiat ras în cap care a suportat un festival al culturii rrome pentru tine. Bodegile ordinare. Concertele cu Luna amară și tunsoarea ta bob. Băiatul din metrou cu brățara identică. Trezitul la 4 dimineața, țigara de la răsărit și un sărut furat în Kulturhaus. Cârlionții și ochelarii. Liviu Rebreanu, Călinescu, Vargas Llosa, Perez Reverte, Novecento, profa aia genială de literatură universală de la care ai învățaaat atâtea lucruri, Pisica Movica, Euripide, Sofocle, Homer, Goethe, Maestrul și Margareta și plicul de supă strecurat în ea, filmul După dealuri, Oktoberfest, ploaia, privirea lui alunecând pe fundul meu când mă duceam către baie, sceneta din Niște Domni și Fii și primul sărut. Heli, Asalt la Casa Albă. Marchizul de Sade. Rara și Moldoveanul și gemul de gutui al maică-mii. Papucii pufoși. Clătitele de 1 martie. Primul an, primii 22 de ani.

........................................................................................................................................

Nu ești niciodată singură.

......................................................................................................................................
Cât gol e încă aici. Să nu te păcălești și tu să îl astupi cu vicii. Ai grijă să agonisești cât mai mute amintiri.

Random thoughts III

Și atunci ai știut. Pur și simplu ai știut.

Ai știu că pentru tine e sfârșitul, pentru că ți-ai dat seama că dacă tu continui să fii sinceră cu tine, EL o să-și dea seama, pentru că EL te cunoaște atât de bine și știe să se uite în tine, să bage mână, să răscolească gândurile ca și cum s-ar juca cu niște bine colorate, să sufle praful de pe cele mai ascunse obsesii ale tale. EL știe că ești goală pe interior, că ți-ai ascuns toate amintirile în sertarele minții, ca un sinistrat care își pune la adăpost cele mai prețioase bunuri.
Dar el are toate cheile amărâtelor tale de mobile scâlciate, el știe să desfacă toate ușile și să le dea de pereți. El tânjește după mintea ta, așa cum tânjesc copiii mici după mamă. El știe să citească ce-i acolo, în dosarele alea așezate prost pe dulapuri și pe jos. El are răbdare să cunoască toate femeile leneșe tolănite pe canapele lungi și moi, toate femeile alea care ai fost și care vei fi. El știe să dea tablourile jos de pe pereți și să le tapeteze cu gânduri noi.

Și tu ai știut.
Atunci ai știut că dacă tu continui să îți ții gândurile încuiate, el tot are să le găsească. El o să le găsească, pentru că doar el are răbdare. Pașii lui merg prin creierul tăi pe cărări sălbatice, neumblate de mult, de nimeni.

Atunci ai știut că în capul tău...nu mai ești singură.

Te-ai speriat. Te-ai speriat de pașii ăia care veneau în urma ta, cu doar doi pași în urmă. Te-ai speriat când el gândea tot ce gândiseși tu cu câteva minute înainte. Și ai știut că nu mai poți să îi ascunzi nimic, ai știut că nu mai poți să-l minți, să-l ignori, să mimezi.

Și atunci ți-ai dat seama.
Tot ce-ți mai rămăsese era să te minți pe tine. Să îți strângi în suflet nimicuri, atât de adânc, încât să se topească, să se evapore, să nu mai existe. Pf. Ca un nor ofilit pe un cer de vară. Să-l simți pe el cum aleargă disperat pe urmele tale și să nu găsească nimic. Ca un copoi obosit și flămând.
Să nu mai existe nimic în capul tău, decât un gol care să acopere tot ce poți să simți în afara lui.

Și atunci când ți-ai dat seama, era atât de liniște afară și pe un fundal de burniță nesuferită, ai putut să auzi literalmente sunetul pereților crăpându-se. Al pereților din capul tău. Proaspăt tapetați.