sâmbătă, 30 noiembrie 2013

Știi cum ar trebui să te simți și te miri că nu te simți așa.
Îți amintești lucruri atât de aleatoriu, încât te ia amețeala și îți lăcrimează ochii, pentru că creierul tău se supraîncarcă.
Îl lași să plece, fără să-l săruți.
Îi spui să plece, fără să fii conștientă că ăsta e finalul.
Te gândești că ăsta e finalul și vrei să bei o bere.
Vrei să vorbești despre finalul ăsta și nimănui nu-i pasă, nimeni nu este dispus să vorbească, nici măcar el.
Asculți la infinit o melodie. Și nu ai puterea să-ți amintești nici măcar o altă melodie care să se potrivească acum cu starea ta.
Ți-e dor de ceva ce nu a exista și te întrebi cum e posibil. Ți-e dor de relația pefectă pe care nu ați avut-o niciodată.
Te acuzi că ai lăsat relația asta să moară.
Îl acuzi că nu i-a păsat, știi că nu i-a păsat destul.
Îți aburești ochelarii.
Strângi pumnii.
Plângi.
Vrei să fii singură și nu vrei să fii singură.
Nu înțelegi nimic din ultimul an din viața ta, din cea mai dragă ființă a ta, din cele mai frumoase luni ale tale.
Privești înapoi. Privești înainte și nu e nimic.
N-o să uiți niciodată.
O să regreți toată viața ta asta. Toată viața ta. 
Nu poți să trăiești cu el, nu poți să trăiești fără el. Nu ești fericită cu el, nu ești fericită fără el.
Ce faci?

luni, 25 noiembrie 2013

-Tu te-a întrebat vreodată de ce ești așa cum ești? Adică așa, de ce îți place să citești? De ce îți place Edward Norton și bărbații cu parul lung și barbă? De ce îți place mai mult zăpada decât soarele și mai mult înghețata decât jeleurile? Crezi că e doar o întâmplare că ai ieșit așa? Crezi că cineva s-a jucat cu tot felul de ingrediente și la tine a scăpat un pic prea multă maturitate și la mine un pic prea multă rebeliune? Crezi că pur și simplu e cineva cu bagheta care se apucă să arate spre noi și să ne zică cum să fim? Sau chiar e doar o coincidență că ești așa?
-Păi nu zicea ăla Piaget sau cum morți îl chema că omul este rezultatul a trei factori: genetica, educația și mediul?
-Adică e vina lu' mama că îmi place să mă bat cu gaborii și să mâzgălesc pereții?
-Poate e vina faptului că ai chiulit de la școală?
-Îți dai seama că un singur lucru, oricât de mărunt, ar fi putut să facă alt om din mine? Adică, cum ai zis și tu, dacă aș fi mers la o singură oră de chimie în plus, sau dacă m-aș fi îndrăgostit de profa de desen, sau dacă m-aș fi mutat în alt oraș, sau dacă mama ar fi fost mai dură și m-ar fi bătut că nu-mi făceam temele, sau dacă într-o zi îmi rupeam piciorul și stăteam o lună cu el în ghips, îți dai seama că aș fi putut fi alt om?
-Mhm.
-Dă-mi și mie.
-Ia.
-Îți dai seama că nu e deloc o întâmplare dar nici nici cum spune ăla nu e adevărat. Generică, mediu, educație. Și auto-educație.
-Tu nu știi ce-i aia auto-educație. Tu ești prea sălbatic ca să știi.
-Nu, serios acuma. Ție de ce îți place să citești? Te-ai gândit vreodată serios? Te-ai gândit că un eveniment neînsemnat din trecutul tău te-ar fi putut transforma într-o pițipoancă? Sau nu m-ai fi cunoscut. Sau ai fi trăit în altă țară? Te-ai gândit?
-Am prins ideea, get over it. 

duminică, 20 octombrie 2013

Femeia cu mască

Oamenii îți spun: "totul depinde de tine, de cum privești tu lucrurile. Trebuie să rămâi mereu pozitivă, să te gândești că totul o să fie bine. Și o să vezi că o să fie"
Și tu ce încerci să faci? Să-i asculți. Te gândești că da, ei au dreptate, pentru că sunt Oamenii. Faci ce îți spun Oamenii. Te străduiești că ignori haosul din tine și să rămâi pozitivă. Să te trezești dimineața bucuroasă că e dimineață. Să saluți Oamenii cu multă căldură, pentru că lor le datorezi ceea ce ești. Oamenilor. Ei ți-au zis să fii pozitivă, să privești lucrurile ca fiind cea mai mare realizare a ta. Să te gândești în fiecare dimineață că putea fi și mai rău.
Se face seară. Te duci spre casă, citești o carte, mai scrii un mesaj, te gândești 5 minute la bărbatul tău, asculți o melodie. Te gândești la ziua ta. Cu ce-ai rămas din ea? Cu riduri, nervi, vicii și dureri de cap. Asta e tot ce înseamnă viața ta. Pentru că atitudinea pozitivă nu te ține niciodată toată ziua, deși așa îți spun Oamenii. Te gândești înainte de culcare doar la faptul că ai vrea ca noaptea să țină 40 de ore, să te poți odihni și tu, să ieși din cerc, din horă, din clacă, să te îndepărtezi de Oameni și să fii tu însăți. Și niciodată nu ai timp. Și ultimul tău gând înainte de culcare este: "Ce sens au toate astea?"

Ești într-un cerc de oameni, asculți muzică, dansezi, bagi alcool până reușești să nu-ți mai auzi vocea interioară, care zbiară din toți rărunchii "asta nu ești tu, tu ești altfel". Te distrezi. Așa spun Oamenii, că te distrezi.

Citești o carte. Adori să citești cartea aia, ai citi-o până la ultima ta respirație, așa ți-ai petrece viața, citind o carte, iubind un bărbat, fumând o țigară, FIIND nimic. Așa ar avea mai mult sens viața ta.

Iubești. Iubești un bărbat imatur, egoist, capricios, care nu știe să aibă grijă de sufletul tău, știe să aibă grijă doar de corpul tău. Un bărbat care nu poate să treacă peste imaginea ta de femeie pozitivă, creată artificial. Încerci să rămâi pozitivă, pentru că așa ți-au zis Oamenii. Să vezi părțile bune. Să te gândești doar că îl iubești.

Te întrebi vreodată cum te văd Oamenii? Oamenii te văd capricioasă, ciudată, introvertită și, mai ales Independentă.

Te întrebi vreodată cum te vezi tu, cum ești Tu, tu Omul? Te vezi singură, te vezi singură pe lume, fără nimeni lângă tine, chiar atunci când ești înconjurată de Oameni.  Te vezi singură, te gândești că niciodată nu ai avut pe nimeni lângă tine, să ȘTIE ce să facă, cum să aibă grijă de tine, să nu aibă nevoie de instrucțiuni, fără să fie nevoie ca tu să zici "vreau asta, vreau aia". Și te gândești că ți se trage de la problemele tale familiale, că altfel poate ai fi fost și tu un om normal. Recunoaște, că ai momentele tale de luciditate, când dai la o parte vălul pozitiv și fericit și te vezi așa cum CREZI că EȘTI. Așa cum ești, nu vei ști niciodată și nici altcineva nu va ști.
Tu nu vei ști pentru că te păcălești singură. Cu monologurile interioare despre cât de bine e că e așa și cât de rău ar putea să fie. Cu alcool, cu vicii proaste, care-ți bubuiesc creierii și te îndobitocesc. Te schimbi singură, pentru că NU VREI să știi cine ești. Pentru că vei descoperi că ești cumva cum nu ai vrea să fii.
Ceilalți nu vor ști niciodată, pentru că îi prostești, îi induci în eroare voit cu suprafața asta falsă, ieftină, kitschoasă, de femeie pozitivă. Ești ceea ce VOR Oamenii să fii.
Cum ești tu, nu vei știi niciodată.
Și ești tristă, ai vrea să știi, pentru că te macină până la suferință, te roade pe interior până nu mai rămâi tu deloc. Te toacă celulă cu celulă și idee cu idee. Te omoară încet încet. Și pe de altă parte, nici nu vrei să știi, pentru că ți-e frică, teama e prea mare. "Dacă nu sunt nimeni, dacă sunt nimic pur?". Te roade frica și rămâi mereu în cumpăna asta. CE să fac, te întrebi? Cum să scap din cumpăna asta? Cum să mă TRĂIESC?

Cum?

vineri, 24 mai 2013

Nimic

Nimic nu e mai frumos decât un bărbat cu ochii albaștri.

Au trecut deja 6 luni de când știu exact cu cine vreau să-mi petrec tot restul vieții. Știu cum.
Am alături de mine cel mai minunat bărbat din lume. Luat individual, e plin de ciudățenii și defecte, însă alături de mine, e cel mai potrivit. Nu văd cum ar putea să fie un om ca să se potrivească cu mine mai mult decât El.
Uneori nu e nimic poetic între noi, sunt discuții despre muncă sau prieteni și gesturi obscene. Sunt lucruri mărunte, umane, glume, bârfe, prostii, discuții administrative despre ce mâncăm azi sau unde mergem. Dar chiar și așa, sunt cele mai frumoase lucruri, pentru că și atunci ne aparținem atât de mult încât e inuman.

Nimic nu e mai frumos decât un bărbat cu ochii albaștri, complet dezbrăcat, cu spatele alb prins sub buzele tale. Cu părul lung și creț întins pe pernă. Cu o țigară uitată între buzele întredeschise. Cu nasul mic, școlăresc, aproape pervers. Cu mâinile mici plimbându-se pe tine ca într-un sanctuar păgân. Cu gândurile aiurea și chef de somn. Cu râsul roz și inocent. Uitat de lume, uitat de el, știut numai de tine.

Nimic nu e mai frumos decât să fii atât de intim legat de o ființă umană, legați de un inel și un milion de gânduri. Un miliard de amintiri și sentimente.

Nimic nu e mai frumos decât să îți fie atât de dor de El după câteva minute, să-ți lipsească fiecare gest de-al lui când nu e lângă tine.

Niciun loc, dar absolut niciun loc nu e mai frumos decât în brațele lui, în patul lui, în capul lui. Niciun miros nu e mai frumos decât gelul lui de duș pe pielea ta. Niciun gust nu e mai bun decât gustul de cozonac de pe buzele lui în ajun de Crăciun. Niciun gest nu e mai natural decât să-l săruți. Nicio zi nu e mai frumoasă decât ziua de 8. Niciun material nu e mai fin decât pielea buzelor lui. Nicio femeie nu e mai a cuiva decât sunt eu a lui acum.

Nimic nu e mai frumos decât bărbatul meu, cu ochi albaștri.