Știi cum ar trebui să te simți și te miri că nu te simți așa.
Îți amintești lucruri atât de aleatoriu, încât te ia amețeala și îți lăcrimează ochii, pentru că creierul tău se supraîncarcă.
Îl lași să plece, fără să-l săruți.
Îi spui să plece, fără să fii conștientă că ăsta e finalul.
Te gândești că ăsta e finalul și vrei să bei o bere.
Vrei să vorbești despre finalul ăsta și nimănui nu-i pasă, nimeni nu este dispus să vorbească, nici măcar el.
Asculți la infinit o melodie. Și nu ai puterea să-ți amintești nici măcar o altă melodie care să se potrivească acum cu starea ta.
Ți-e dor de ceva ce nu a exista și te întrebi cum e posibil. Ți-e dor de relația pefectă pe care nu ați avut-o niciodată.
Te acuzi că ai lăsat relația asta să moară.
Îl acuzi că nu i-a păsat, știi că nu i-a păsat destul.
Îți aburești ochelarii.
Strângi pumnii.
Plângi.
Vrei să fii singură și nu vrei să fii singură.
Nu înțelegi nimic din ultimul an din viața ta, din cea mai dragă ființă a ta, din cele mai frumoase luni ale tale.
Privești înapoi. Privești înainte și nu e nimic.
N-o să uiți niciodată.
O să regreți toată viața ta asta. Toată viața ta. 
Nu poți să trăiești cu el, nu poți să trăiești fără el. Nu ești fericită cu el, nu ești fericită fără el.
Ce faci?