Și tu ce încerci să faci? Să-i asculți. Te gândești că da, ei au dreptate, pentru că sunt Oamenii. Faci ce îți spun Oamenii. Te străduiești că ignori haosul din tine și să rămâi pozitivă. Să te trezești dimineața bucuroasă că e dimineață. Să saluți Oamenii cu multă căldură, pentru că lor le datorezi ceea ce ești. Oamenilor. Ei ți-au zis să fii pozitivă, să privești lucrurile ca fiind cea mai mare realizare a ta. Să te gândești în fiecare dimineață că putea fi și mai rău.
Se face seară. Te duci spre casă, citești o carte, mai scrii un mesaj, te gândești 5 minute la bărbatul tău, asculți o melodie. Te gândești la ziua ta. Cu ce-ai rămas din ea? Cu riduri, nervi, vicii și dureri de cap. Asta e tot ce înseamnă viața ta. Pentru că atitudinea pozitivă nu te ține niciodată toată ziua, deși așa îți spun Oamenii. Te gândești înainte de culcare doar la faptul că ai vrea ca noaptea să țină 40 de ore, să te poți odihni și tu, să ieși din cerc, din horă, din clacă, să te îndepărtezi de Oameni și să fii tu însăți. Și niciodată nu ai timp. Și ultimul tău gând înainte de culcare este: "Ce sens au toate astea?"
Ești într-un cerc de oameni, asculți muzică, dansezi, bagi alcool până reușești să nu-ți mai auzi vocea interioară, care zbiară din toți rărunchii "asta nu ești tu, tu ești altfel". Te distrezi. Așa spun Oamenii, că te distrezi.
Citești o carte. Adori să citești cartea aia, ai citi-o până la ultima ta respirație, așa ți-ai petrece viața, citind o carte, iubind un bărbat, fumând o țigară, FIIND nimic. Așa ar avea mai mult sens viața ta.
Iubești. Iubești un bărbat imatur, egoist, capricios, care nu știe să aibă grijă de sufletul tău, știe să aibă grijă doar de corpul tău. Un bărbat care nu poate să treacă peste imaginea ta de femeie pozitivă, creată artificial. Încerci să rămâi pozitivă, pentru că așa ți-au zis Oamenii. Să vezi părțile bune. Să te gândești doar că îl iubești.
Te întrebi vreodată cum te văd Oamenii? Oamenii te văd capricioasă, ciudată, introvertită și, mai ales Independentă.
Te întrebi vreodată cum te vezi tu, cum ești Tu, tu Omul? Te vezi singură, te vezi singură pe lume, fără nimeni lângă tine, chiar atunci când ești înconjurată de Oameni. Te vezi singură, te gândești că niciodată nu ai avut pe nimeni lângă tine, să ȘTIE ce să facă, cum să aibă grijă de tine, să nu aibă nevoie de instrucțiuni, fără să fie nevoie ca tu să zici "vreau asta, vreau aia". Și te gândești că ți se trage de la problemele tale familiale, că altfel poate ai fi fost și tu un om normal. Recunoaște, că ai momentele tale de luciditate, când dai la o parte vălul pozitiv și fericit și te vezi așa cum CREZI că EȘTI. Așa cum ești, nu vei ști niciodată și nici altcineva nu va ști.
Tu nu vei ști pentru că te păcălești singură. Cu monologurile interioare despre cât de bine e că e așa și cât de rău ar putea să fie. Cu alcool, cu vicii proaste, care-ți bubuiesc creierii și te îndobitocesc. Te schimbi singură, pentru că NU VREI să știi cine ești. Pentru că vei descoperi că ești cumva cum nu ai vrea să fii.
Ceilalți nu vor ști niciodată, pentru că îi prostești, îi induci în eroare voit cu suprafața asta falsă, ieftină, kitschoasă, de femeie pozitivă. Ești ceea ce VOR Oamenii să fii.
Cum ești tu, nu vei știi niciodată.
Și ești tristă, ai vrea să știi, pentru că te macină până la suferință, te roade pe interior până nu mai rămâi tu deloc. Te toacă celulă cu celulă și idee cu idee. Te omoară încet încet. Și pe de altă parte, nici nu vrei să știi, pentru că ți-e frică, teama e prea mare. "Dacă nu sunt nimeni, dacă sunt nimic pur?". Te roade frica și rămâi mereu în cumpăna asta. CE să fac, te întrebi? Cum să scap din cumpăna asta? Cum să mă TRĂIESC?
Cum?
