E frumos orasul inmocirlit in ceata asta densa la 12 noaptea.
E frumos orasul inmocirlit in ceata asta densa la 12 noaptea vazut din taxi.
Trec printr-o faza atroce de mizantropie. Nu ma intereseaza de nimeni, nici de mine, nu vreau sa-mi mai aud telefonul sunand sau fereastra de mess pop-uind. Nu simt nevoia sa vorbesc despre nimic care sa-mi apartina, care sa-ti apartina. Pentru ca ceata asta care invaluie orasul de cateva zile este atat de groasa incat ne impinge in noi insine. Ne impinge cuvintele inapoi in creier imediat ce incercam sa deschidem gura. Ne lipeste mana de corp imediat ce incercam s-o indreptam spre alta mana. Ne tranteste gandurile la pamant imediat ce incercam sa le aruncam departe, catre altcineva. Ceata este de vina, pentru ca ne mumifica, ne dezumanizeaza, ne mecanizeaza. Ne transforma in niste organisme monocelulare, care doar plutesc intr-o materie amorfa, sufocanta.
Vreau sa treaca ceata asta. Vreau sa pot sa stau pe balconul meu de la etajul 8 la 12 noaptea si sa vad luminitele cu care au impodobit oamenii casele, acum, de sarbatori. Eu vad doar o materie cenusie, nici solida, nici gazoasa, nici lichida, nicicum. Si-o vad in fiecare zi in ultimul timp, mi se lipeste de corp si vine dupa mine in casa, se culca alaturi de mine in pat si imi lipeste genele inainte de culcare. M-as putea obisnui sa-mi fie prieten pe vecie, insa nu, pentru ca tot ea ma azvarle in mizantropia asta crunta.
Caut transparente in orice, numai sa mi se dezlipeasca de pe retina culoarea asta cenusie opaco-translucida, care deformeaza orice realitate din jurul meu. Oare daca-mi pun ochelarii de vedere, ceata asta o sa dispara?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu