Sunt egoistă

Ce pot să zic? Așa m-am născut. Nu simt nevoia să aflu prea multe despre alții sau dacă o simt, este o nevoie sporadică, având un unic scop didactic. Vreau să știu chestii despre alții, doar pentru că vreau să știu chestii despre alții, nu că mi-ar păsa.
Îmi place să mă cunosc și să vorbesc despre mine. E ca și cum aș avea un prieten bun pe care mă pot baza oricând și care nu mă poate surprinde negativ, pentru că deja știu totul despre el. Nu ăsta e cruntul adevăr al vieții - că oricât de mulți oameni am cunoaște și am iubit, în fond, ne avem doar pe noi înșine? Și cu asta rămânem. Nici n-aș vrea de altfel, să spună lumea despre mine ”aia bă, fiica lui X, gagica lui Y sau de e prietenă cu Z”. Nu, Aia bă, aia, care....!
Aia care ce?

Aia care acum nu poate să doarmă pentru că Sburătorul a vizitat-o din nou. Zicea ea, că iar s-ar fi îndrăgostit. Ce instabilă e puștoaica asta, alintată și cam târfiștină psihic, care trece de la un principiu la altul și de la o teorie la alta. Că ea mereu are teorii de împărțit cu alții.

Da, m-am îndrăgostit iar. A treia oară în ultimele trei luni. Și pe ăsta nici măcar nu știu de ce îl plac. Ultimii doi aveau un haz aparte, puteam să spun ceva ce-i definește: unul suferea de depresie cronică și se credea poet, făcându-și un program din a se purta nașpa cu oamenii din jur, altul era atât de frumos și de imatur, încât îmi trezea instinctele materne. Dar ăsta ce are? Un flăcău cam naiv, fără prea multă școală, cu un tatuaj kitschos pe umăr și multe seri de alcoale și iarbă la activ. Atât? Asta mă impresionează pe mine, după toate astea? Am 16 ani sau ce?

Aseară l-am visat și, cu ocazia asta, am descoperit de ce îmi place. Pentru că e singurul om care zâmbește frumos. E singurul om care zâmbește gratuit și frumos. E singurul om care zâmbește mult, gratuit și frumos. Te lasă mut cu zâmbetele lui blonde și albastre, atât de cuminți și de bune. Atât știe să facă, să zâmbească.

I-am spus într-o zi că ar fi mai bine pentru el să tacă, pentru că servește doar ca obiect estetic. S-a supărat. Dar s-a supărat cu zâmbetul lui morocănos, atât.

O să-mi treacă și de data asta și el o să fie deja departe - acolo de unde zâmbetul doar se ghicește, nu se mai vede propriu-zis. Ce păcat.

Și dacă e să rămân cu ceva de aici, e cu acea convingere intimă că undeva în lumea asta mai există oameni care mai știu și mai vor și mai pot să zâmbească mult, gratuit și frumos.