Eu cred că veșnicia s-a născut în pat

Un cap frumos, ca de porțelan, atât de alb și de roz și de căprui și de proaspăt. Un cap frumos încadrat de o măciucă de păr blond, ușor ondulat, creț la origine, dar torturat cu fel de fel de aparate moderne de urâțit și de cosmetice menite să curme prospețimea naturală. Un păr blond frumos în care îmi plăcea să-mi îngrop capul până simțeam că toată materia aia pufoasă se infigea în mine, ca într-un suprem act sexual al epidermelor. Până simțeam că părul nu mai e doar o materie moartă, cum zic revistele medicale, ci prinde viață și-mi sărută genele profund, până la rădăcini. Până în intimitatea craniului meu. Un păr blond care încadra ca o căciulă de copaci sălbatici fața aia atât de frumoasă.
Și ochii, ochii erau totul pe chipul ăla tânăr până la cruzimea fiarelor. Ah. Ochii ăia pe care, într-o supremă forțare a mușchilor, se chinuia să și-i țină întredeschiși, mincinos serioși. Cu câtă sinceritate mima el seriozitatea, ființă calină. Cu câtă inocență își încrunta sprâncele ascunse sub pleata de spice de grâu, în timp ce-mi ținea discursuri despre maturitate. Ce maturitate, mă pisoi adormit, copil plângăcios și alintat? Ce gogoși despre maturitate îmi vinzi mie, când pe mine apasă atâția ani furioși și bătrâni, atâtea revoluții și războaie, atâtea beții și nopți de prostituție, atâtea guverne și atâtea nopți nedormite sub streașina muncii, atâtea muzici și atâția eroi transformați în țărână? Ce maturitate, cu ochii ăia lunguieți și subțiri ca de asiatic? De culoarea argilei umede, profund adânci, mișcători și serioși. Copil fragil, copil.
Câți ani să fi avut amândoi atunci, nici nu mai știu...
Eram și eu, clar, mai tânără ca acum, deși timpul meu a trecut altfel decât al lui. Când el se îndrepta cu pași mari către viață, eu mă străduiam cu orice preț să fug de ea. Ce atâta oameni mari să fim? Lasă-mă, viață, în pace să-mi trăiesc viața mea, să-mi beau secundele și să-mi înfig adânc în trup tot felul de trecuturi, care mai tinere, care mai blonde. În timp ce el se maturiza discret, dar hotărât, eu fugeam de bătrânețe ca de dracu.
Atunci însă știam mai multe despre viață și atât de puține despre iubire. Pentru mine nu exista iubire, cum nu exista nimica sfânt în afară de buzele lui. Atâta voiam și dacă aș fi voit vreodată să mor, acolo ar fi fost, sub buzele lui nesigure. Căci nimic nu era atât de sfânt ca buzele lui parfumate, cu pielița atât de subțire și transparentă, că mi se părea de multe ori că toate țesuturile alea roze care se plimbau pe mine erau al vreunei cireși coapte prea mult. Și îl lăsam așa, cu toată inocența lui corporală, să se adape din epiderma mea, cât voia! Și îi plăcea să petreacă după-amiezi întregi cu fața în gâtul meu, făcând Dumnezeu știe ce acolo, până îmi picta pielea într-un violet agresiv. Îl iertam, firește.
Nu știu nici cât timp a trecut așa, în uitarea aia de mine. Călcam cu frică pe parchet, să nu spulber toate tinerețea aia care se decanta pe covoare. Toată sălbăticia aia de animal tânăr care ieșea din el când mă iubea. Cum mă iubea! Timid și fraged, ca pe o mireasă. Mă iubea timid și serios, deși l-aș fi vrut mai sălbatic, mai copil. De ce se străduia el să mimeze maturitatea, nici asta nu mai știu sau nu știu dacă am știut-o vreodată. Rar mai exploda în micile lui caraghiozlâcuri, când se încăpățâna până la plânset să-l las să-mi cânte la chitară sau să beau cu el un pahar de vin. Îl lăsam, beam, ce să-i fac? Aveam nevoie de tinerețea lui ca de un drog, nu știu cum  de am putut să învăț să trăiesc fără el. Cum îl iubeam, doar eu știu, lui nu i-o arătam niciodată.
A fost singura tinerețe pe care o s-o povestesc nepoților: tinerețea lui. Pe-a mea nu mi-o mai atintesc, atâta de bătrână sunt acum, dar prin a lui, mi-am trăit și eu bucuria de a trăi doar cu tinerețe și iubire. Ce mai contează că el e un domn elegant acum, cu părul tuns scurt și zâmbetul stins? Că merge la braț cu sute de femei elegante, frumoase și aranjate, că el nu mai știe acum cum îmi iubea sălbăticia și mirosul de ploaie al pielii și părul roșcat mereu ciufulit și buzele virgine pe care niciodată nu mi le astupam cu prostii de cosmetice și sinceritatea trupului meu când mă întindea pe pat? Că el nu mai știe acum ce râs frumos avea pe vremuri și cu câtă alintare se supăra când îi luam peste picior gusturile muzicale? Ce mai contează că el acum nu mai are pasiuni, că a devenit un bărbat ca oricare altul, că respectă toate regulile și a uitat cum e să fugi prin ploaie și să te îmbeți pe stadion? Ce mai contează, căci tot ce contează e că amintirea lui e mai puternică decât orice, amintirea lui prospătă ca roua, care îmi saltă acum noapte de noapte în somn?
Și știi, singurul lucru pe care îl regret acum, după atâția ani ce mă despart de ființa asta veșnic tânără și frumoasă, e că niciodată nu m-a luat în serios când îi spuneam plângând: ”Fă-mi un copil!”.