Câte-o obsesie pe zi

Or să mă lege amintiri frumoase de licența asta. 

O să mă gândesc peste ani la cum am învățat eu pentru ea. O săptămână de concediu, fără grija serviciului și al banilor. 

Închisă în casă, mizantroapă, eu cu cărțile și cu laptopul meu. Țigări, suc de vișine, iaurt de vișine. Salate acre până la epuizare. Salteaua scoasă cu totul pe balcon, perdelele întinse pe post de cort peste marginea balconului, să țină umbră. Un film bun. Prieteni care vin să mă vadă, să vadă un film bun cu mine. Doar unul, că oricum nu-mi plac filmele. Căni murdare, haine murdare, încălțăminte murdară - peste tot. Un schelet de pat, prăfuit, ușor înspăimântător. Bronz natural, pe balcon. Fără tricou, fără nimic, fără rușine de vecini. O pernă șifonată și două cafele pe zi, programatic. 

Un bărbat reapărut după timp, pe care îl redescopăr mai sec ca niciodată. Mai puțin confortabil decât orice bărbat pe care l-am cunoscut. Nevoia de a fi mințită că măcar un pic contez. Nevoia să cred că măcar un pic contează ce spun. Nevoia să cred că în pula mea tot ceea ce a fost până acum nu a fost o minciună. O nevoie de-a dreptul fiziologică de a uita că am fost vreodată atinsă, de a uita că am trecut prin paturi străine, unele doar de o noapte, nevoia de a uita că vreun bărbat s-a gândit la mine într-un mod sexual măcar vreodată. Am devenit mizantroapă până la frigiditate. Și ăsta e un adevăr greu de acceptat. 

”Confuzie, frustrari, nimic clar, foieli, pipaieli de liceu, ambiguitati”. Copil cu breton și cu ochi mari, căprui. Copil cu breton spus într-un mod depreciativ, că ăștia nu vor să le-o tragi fără minciunile de rigoare. 

Frustrări și ambiguități de copilul cu breton ce-a refuzat să crească. Doar buletinul și uneori amintirile sexuale îmi mai dovedesc că nu-i așa, că sunt o femeie în toată firea. Că sunt o femeie în toată firea pe care nimeni nu mai ai are răbdarea s-o cunoască. Că nu e mai e nevoie de acel protocol din liceu. Și că și atunci, de fapt, era o minciună. Fiecare amintire e o minciună, n-a fost nimic serios aici. Asta e treabă de oameni mari. Și eu nu vreau să fiu. Sunt încăpățânată până la obsesie, de astăzi niciun bărbat nu se mai atinge de mine. Cine știe, poate așa voi învăța să fiu cea mai bună prietenă a bărbaților din viața mea, odată eliminată posibilitatea copulației. Poate doar așa. 

Singurul motiv pentru care scriu despre cele mai profunde obsesii ale mele este că doar scrisul mă ajută să-mi capăt coerența. Doar scrisul mă ajută să-mi ordonez gândurile, pentru că altfel m-aș țicni, aș deveni o pergamentoasă frustrată cu gânduri de omucidere. Or, nu sunt. Sunt un om bun și vesel. Care visează la o casă cu multe balcoane și multe pisici și multe saltele și multe cafele și mult oțet. În care bărbații să fie virgini și cu care să râzi obsedant, fără tachinări inutile de animale care trebuie să se reproducă.