Femeia

Plimbându-mă liniștită alături de alter-ego-ul meu, am văzut niște hârtii căzând dintr-un colt de cerul gurii, pe care erau trecute niște literele chirilice. Era un manuscris nesemnat. Îl transcriu aici, cu scuzele de rigoare că nici de data asta nu e ceva scris de mine. Mulțumesc pentru înțelegere, Urzica.

Mă uit la ea cât de femeie este și-mi vine să-i urlu în față: Încetează! Încetează să mai fii atât de femeie! Și Femeia se uită zâmbind fără să priceapă – așa sunt ele, nu pricep niciodată nimic și totuși fac mereu ceea ce trebuie. Și se uită la mine, zâmbind tâmp, ca întotdeauna și zâmbetul ăla parcă mă droghează și zâmbesc și eu și mai trag din țigară și mă mai gândesc la cât de femeie e ea.

Nu știu cum erau zilele mele până să cunosc Femeia, însă acum știu doar că viața mea e un ritual ciudat. Că la ora 7 fix trebuie să-i sune alarma și s-o mai amâne 15 minute, întinzându-și picioarele și înfundându-și capul în pernă. Și se ridică, cu o față palidă și ochi mici și zâmbet turtit ca o acadea spartă în dinți. Se întoarce aici mereu după vreo 20 de minute, cu o cană de cafea în mână. Femeia bea cu sete cafea, cafeaua îi place și zice că femeile nu pot trăi fără ea, că ar fi niște femei blegi și triste. Iar ea râde mereu când se gândește la cafea – râde cu râsul ăla tâmp al ei.

La 12 fix se bucură din nou că gelul ei de duș miroase a cirese. Se bucură că-i cresc unghiile, doar ca să le poată râde în timp ce stă întinsă, cu picioarele pe perete și cu o carte în mână. Își piaptănă mult părul și-mi fiecare zi se bucură că i-a mai crescut. Se bucură cu bucuria ei tâmpă și bucuria ei e ca un drog și mă bucur și eu, gândindu-mă la cât de femeie e ea.

Nu are niciodată timp de iubire. E o femeie ocupată, Femeia. Zice că între toate nimicurile ei mici și tâmpe nu-i loc de un bărbat ca mine. Că eu mai bine stau  și mă gândesc la cât de femeie e ea, iar ea mă va ignora pur și simplu. La 2 jumătate fix se culcă. Se culcă în poziția aia tâmpă de fetus, cu mâna la gură, de uneori am impresia că Femeia nu respiră, că trăiește doar cu zâmbete și cafea.

Cât de mult îi place Femeii să stea printre nimicurile ei: muzica ei, cărțile ei, site-urile ei, țigările și cafelele ei, fustele ei și bocancii ei și brățările ei și cerceii ei din pană de chitară de la h. și printre jucăria ei de pluș care râde la fel de tâmp ca ea. Și printre culori și perie de păr și cești murdare de cafea. Și stickuri tâmpe de memorie pe care-și păstrează referatele pentru școală.

Doar o secundă din existența ei de mi-ar fi dat Femeia, femeia asta tâmpă, femeia asta urâtă, femeia asta proastă și obraznică, femeia asta egoistă, femeia asta alintată ca un preșcolar, femeia asta cu acnee și celulită, femeia asta cu strabism și buze mari, femeia asta arogantă, doar o secundă de mi-ar fi dat Femeia, astăzi nu aș mai povesti totul dintr-un sanatoriu de nebuni aflat în capul meu.