Urzici moarte (I)

Cea mai nașpa zi din ultimele luni. Am primit atâtea șuturi în boașe câte nu credeam că voi reuși să înghit. mi-am adus aminte că știu să plâng și că-s al dracu de frumoasă când plâng. mi-am adus aminte că atunci când eram mică, îmi provocam plâns numai ca să mă uit la mine în oglindă. și parcă am alte trăsături, ochii mei roșii se micșorează, ca a unui asiatic așa, nasul se înroșește și devin un ren magic, iar buzele îmi cresc de la plâns incredibil de mult - cam cum mă trezesc cu ele după o beție (am niște buze ciudate, care vorbesc fără să se miște).
Mi-am adus aminte cât de tare mă urăsc pentru că sunt în mod eviiident o mizantroapă și că zău dacă-mi place de oamenii din jurul meu. Și nici nu mă străduiesc să mă port cu ei cumva. Mă port așa cum îmi vine și din păcate trebuie multă răbdare ca să mă priceapă cineva.

M-am săturat de șuturi în coaie. În ultima perioadă sunt mult prea multe. Nu le mai pot suporta, o să rămân de tot fără coaie. Ce ar trebui să fac?

Ăsta e unul din momentele alea în viață cânt îți vine să-ți bagi tot în tot ce există în jurul tău și să te duci unde vezi cu ochii.

Mi-am dat seama că nu fac nimic cum trebuie, că am eșuat pe toate planurile - profesional, educațional, social, sentimental. N-am știut decât să ratez și să-mi fac singură rău. Poate folosesc ca amuzament pentru alții, poate există o conspirație la nivel interstelar care vrea să mă facă să-mi urăsc viața. Nici nu mai știu.

Măcar i-am ascultat din nou pe ăștia de la Alternosfera, am băut Stejar și mai ales mi-am revăzut Pisica Mov, pe care sper s-o târăsc și la Blue Nipple Boy.

Mi-e dor de Făt Frumos, care e scump în felul lui și mai ales e frumos - e un om frumos frumos care te umple de frumusețea lui, de privirea lui lunguiață și neagră, de genele lui, de nasul mic și de buzele lui groase și indoite așa arogant și sarcastic, de părul lui ciufulibil și de blugii lui mulați. Te umple de tinerețea și de bunătatea lui. De inocența lui socială - de om care n-a făcut niciodată rău și care a fost mereu sincer.

Momentan, mă duc acasă la mine. Deși nu cred să-mi treacă ceea ce am prea curând - lehamitea de a mai vedea la față ființe umane. Aia am. Scârbă de ele. De toată răutatea și nesimțirea. De lipsa de respect arătată de niște oameni pentru care ai făcut ceva. De egoism. De aroganță. De oameni handicapați social. De nerecunoștință. Lehamite de oameni.

Mulțumesc, muiștilor, pentru că mi-ați distrus universul. Obișnuiam să vă consider prietenii mei. De-acum așteptați-vă să vă consider dușmanii mei și să v-o luați pentru că ați dat dovadă de lipsă de respect. Pentru că, nu avem de ce să mințim, sunt a dracu de răzbunătoare cu oamenii care mă rănesc.

Am prea multe chestii în cap și în suflet acum ca să mă mai pot gândi. Mă sui în primul tren și duceți-vă dracu toți.