Cronică de concert (II)

Este a doua oară când încerc să recenzez un eveniment și probabil al doilea rateu pe care o să-l dau, din cauza faptului că sunt prea subiectivă.

Vorbim despre Blue Nipple Boy @ Mojo, 10 mai 2012 (da, acum milioane de ani - Adevărul este că nu am intenționat să scriu despre eveniment, dar nu mă pot abține, așa că să-i dăm drumul.)

Prima oară când i-am auzit pe băieții ăștia a fost anul ăsta, la ziua mea, când un prieten mi-a pus pe Youtube cover-ul melodiei Hot (melodia Innei). Am rămas foarte plăcut surprinsă de melodie, însă cu miserupismul clasic, nu am avut nici măcar curiozitatea să întreb cum se numește trupa.
În realitate, primul contact cu trupa a fost la eventul organizat pentru strângerea de semnături pentru candidatura lui Nicușor Dan. Nu mi-a venit să-mi aud urechilor și să-mi văd ochilor. Următorul pas, concertul din Mojo, anunțat cu multă căldură de solist.

Locația: Mie nu-mi place Mojo - mi se pare scump față de celelalte cârciumi de pe Lipscani, iar oamenii care-l frecventează au niște aere de blazați, deși în esență sunt doar niște hipsteri triști, încât nu îi pot suporta în preajmă. Pe de altă parte, a fost prima oară când am fost la un concert aici și nu mi s-a părut că ar fi potrivit. Am avut o poziție relativ bună (am stat în față), însă nu s-a creat atmosfera necesară (da, e clișeică treaba asta cu atmosfera, toată lumea abuzează de concept, însă nu găsesc altul mai la îndemână în momentul ăsta) - aș fi preferat să fie un spațiu mai deschis și să stea toată lumea ”la grămadă”, să simți că ești acolo cu același scop și să ai aceleași reacții. (-)

Publicul: prea puțină lume. Nu prea puțină lume ca să-mi gâdile mie orgoliul - în niciun caz, pentru că mie îmi place de fapt să merg la concerte mici și să simți apropierea de trupă - ci prea puțină lume față de cât ar fi meritat băieții ăștia. Aș fi vrut să văd înghesuială multă și multă lume care să danseze. În rest, oameni foarte frumoși și plini de viață. Lume diversă, diferită, lume fericită (+).

Trupa din deschidere: În niciun caz, genul meu de muzică. Nu știu cât de reușită a fost alegerea din perspectiva celorlalte persoane care au venit, dar eu n-am înțeles nimic din prestația stimabililor care au cântat în deschidere. Mi-am rumegat berea și i-am suportat. (-)

Prestația: impecabilă. Nu că ar fi prea multe de comentat aici, dar trebuie punctat. Băieții ăștia sunt niște profesioniști, în mod clar nu fac muzică 2 ore pe săptămână. Mi-a plăcut comunicarea dintre ei pe scenă. Mi-a plăcut completa abandonare a lor - i-am văzut transpirați, dar cu zâmbetul de 3 metri pe față. Voce: flăcăul ăsta, Adrian Cârciova, din câte am văzut nu e la primul fir de păr din barbă, ci are o vârsta. Ce nu înțeleg eu e unde a fost până acum. Are o voce impecabilă (la unele pasaje am rămas literalmente cu gura căscată), are multă multă energie și atitudine. Mi-a plăcut foarte mult când a coborât de pe scenă și a început să danseze cu noi - nu mă așteptam la asta și am văzut că a impresionat pe totată lumea. Chitară: veselă. Un băiat plin de zâmbete pentru toată lumea, prietenos și foarte talentat. O chitară foarte veselă și foarte activă. Percuție: domnul Bălașa ne-a impresionat în momentul în care a cântat la un instrument ciudățel, de care nici nu știam că există. Foarte haios, deși emoționat, ne-a adus niște zâmbete mari pe față. Bass: hotărât ca mână, dar timid per ansamblu. Ar trebui să iasă mai mult în față și să se joace mai mult. A fost prea tehnic și impersonal, ar fi reușit să facă lucruri drăguțe dacă era mai ”prezent”. Saxofon: un domn care cântă la saxofon nu are nevoie de niciun fel de comentariu, cucerește prin simplu fapt că are un saxofon în mănă (ah, femeile, ce ușor ne lăsăm cucerite). Tobe: un domnișor foarte activ și plin de viață. (+)

Extra: la finalul concertului, literalmente noi nu mai puteam sta în picioare de cât țopăisem, iar BNB erau extenuați. În schimb, când am cerut un bis (și-am zbieram Womanman Womanman), nu au stat prea mult de gânduri - așa obosiți cum erau, transpirați și ciufuliți, au pus mâna fiecare pe ce a apucat (instrumente, zic!) și au cântat domle. Și-au cântat de parcă oamenii ăștia atunci când cântă prind viață. Asta inseamnă implicare și să-ți pese de publicul tău. Bravo (+).

Am ieșit de-acolo cu câtamai zâmbetele pe față, eu și Făt Frumos, și mai eliberați de orice stres. Așa o seară faină, de ținut minte și de povestit nepoților.


Felicitări, BNB. Și sper să primiți într-o zi, în România, recunoștința pe care o meritați pentru simplul fapt că sunteți geniali. Felicitări și mulțumesc.