Doua femei au ucis.

O femeie a ucis. Doua femei au ucis.


-Cred ca as putea sa plec si sa uit ca am purtat discutia asta.
Glasul imi tremura ingrozitor si sopteam cuvintele cu pauze mari, inghitind cu greu saliva mata, rea la gust. Femeia masiva, de vreo patruzeci si ceva de ani, cu tenul patat si ridat, si-a ridicat o mana si s-a scarpinat plictisita la subrat. A scuipat fix langa adidasii mei si s-a uitat la mine.
-Nu. Nu pleci. Stii de ce? Pentru ca o sa te intorci. Pentru ca-l iubesti. Pentru ca viata ta e un cacat comparativ cu viata lui, pentru ca ti-ai sacrifica totul pentru el. Si...ma scutesc de neplaceri. Oricum, tie ti-e egal, mori acum sau mori mai tarziu.
Intepenisem. Mana imi transpirase pe biletul de tren, gaurit la un colt. Cu cata bucurie il luasem din mana femeii de la gara, cu un zambet larg. M-a privit intai contrariata, apoi mi-a raspuns, afisandu-si dintii mici, perfect aliniati si ingalbeniti de tutun. Si atunci, biletul murea sub degetele mele. Mi-era teama. Eram ingrozita! Cum sa mor? De ce? Venisem sa ma intalnesc cu un prieten, fericita, emotionata.
-Stii tu, fetito? Fiecare meserie cu riscul ei. Ia o tigara de-aici.
Am refuzat-o. Mai mult soptit. Stins. Deja incepusem sa mor. Ce sentiment neplacut e frica, ce forta neomeneasca te sugruma, iti stranguleaza sangele in vene si-ti ameninta inima in fiecare secunda. Bum, bum, bum, urla saraca in pieptul meu, fluturand usor camasa subtire de matase.
-Crezi ca-mi place? Esti simpatica, draguta, rotofeie, cu buzele tale groase si parul ca focul. Bata-te sa te bata, ptiu! Dar...Viata nu e usoara, draga mea. Si crezi ca mie-mi place? As fi putut sa fiu...bucatareasa, vanzatoare de baloane, croitoreasa...nu stiu. Sa impart bucurie. Dar n-a fost sa fie. M-am apucat sa ma transform in barbat in interior. Si mi-am omorat sufletul. Dorm cu puiu' asta la sold, imi spuse, mangaind pistolul, si corpul lui rece ma infioara. Imi imaginez ca e mana unui barbat aratos, ca aia din filme, cu plete si cu ochi albastri. Si tot astept ca mana lui sa mi se plimbe pe tot corpul. Nu se intampla! Niciodata...niciodata in douazeci de ani.
Simteam ca ma lua ameteala. O briza de cornuri proaspat scoase din cuptor m-a facut sa inchid ochii. Era un cosmar! Nu se poate sa traiesti atata timp, sa te chinui sa inveti, sa faci o scoala, sa iubesti cu toata fiinta ta, sa fii gata sa faci orice pentru fiinta iubita, sa ai vise, vise, atatea vise si sa mori intr-o secunda. Piu! Si as fi cazut moarta, fara suflare, cu sangele navalindu-mi din nari. "Nu! Nu se poate! M-auzi, afurisito care puti a alcool si a transpiratie? Explodez de viata! Uita-te la mine, la carnea asta tanara care se vrea iubita, la ochii astia care mai au atatea de vazut, la gura asta care vrea intruna sa vorbeasca, sa tipe, sa rada, sa sarute. Cu ce drept ma ameninti tu, epava umana?", zbieram in mine. Dar nu puteam sa desclestez buzele.
-I-N-U-M-A-N.
Si fiecare litera imi scrijelea cerul gurii. Ce-al dracu durea!
-Crezi tu, fetito! Cum ti-am zis, riscurile meseriei. Stii, uneori oamenii iti stau pur si simplu in cale. Si doare, la inceput, nu neg, am plans nopti intregi, fara sa por dormi. Stii cine mi-a stat in cale? Stii tu? ma intreba si dintii ei strambi pareau ca-s gata sa iasa din gura. Fie-mea!
O caldura inumana imi invada corpul. Muschii mi s-au topit intr-o clipa si am cazut in genunchi. Ma sprijineam cu pumnii de podeaua rece. Si incercam sa nu ma sufoc.
-No, si am zis eu asa, is femeie simpla, fetito, in stare de orice pentru o felie de paine. De ce sa mi-o omoare banditii? Ca tot asa e. Mai bine o omor eu, is maica-sa, eu i-am dat viata, eu prefer sa i-o iau, nu un strain.
-Nu se poate!
Ochii imi incremenisera intr-o incordare maxima. Inca putin si-mi pocneau. Capul imi vuia. O vena mi se zbatea pe gat, nebuna, ca un ropot de cai, multi cai salbatici, alergati de apocalipsa, de pericolul suprem.
-Ea se uita la mine ingrozita! Credea ca n-am s-o fac. Ehe, as fi putut face orice atunci.
-De ce?
-Pentru ca trebuia sa-mi dovedesc ca pot! Era un test, nu numai pentru ei, ci si pentru mine, mai ales pentru mine. Am dat-o cu capu' de sifonier si ea a lesinat. N-as fi suportat sa se uite la mine in timp ce apasam tragaciul. Asa prefer eu s-o fac, miseleste. Chiar daca nu mai am pic de suflet in mine. Haha, am omorat-o. Si gata, iata-ma.
Cred ca in secunda urmatoare am lesinat. M-am trezit intr-un miros de mucegai ingrozitor. Si capul imi era atat de greu si mi se parea ca e departit de trunchi. "Animal!" Nascut de om, omorat de animal. Ce soarta! O mana m-a atins pe fata. Era el! Palid si trist, atat de trist.
-Nu trebuia sa vii!, mi-a soptit.
La dracu. Ba trebuia sa vin, ca sa mor cu el, asa credeam. L-am sarutat usor pe buze. M-a privit mirat si mi-a luat fata intre maini. Stiam ce voia sa ma intrebe, "ma iubesti?" sau "de cand ma iubesti?", ceva de genul oricum, asa ca am tipat:
-Da, te iubesc, de mult, de mult!
Am inceput sa plang. Usa s-a deschis si animalul a intrat inconjurat de alte doua animale. Masculi. Nespalati, cu barbi aspre, cu cearcane, cu ochi inrositi de alcool.
-Animale!, am tipat.
Si femeia m-a pocnit fix in tampla cu pumnul. Am apucat-o de par si am muscat-o de obraz. El statea nemiscat. Incremenit. El tinea la viata lui. Si, de fapt, si eu tineam la viata mea. Dar gandeam altfel modul cum aveam s-o conserv. M-am agatat de bluza femeii si am apucat cu un brat pistolul din buzunarul stang. L-am prins cu ambele maini si am tintit-o.
-Va omor, ma!
Unul dintre barbati l-a apucat de el de gat. I-a lipit teava rece de frunte. Si lui ii curgeau lacrimi, lacrimi mari.
-Lasa pistolul sau moare! a spus, calm, barbatul.
Un plans agitat, nervos a pus stapanire pe mine. Ma zgaltaiam cu tot corpul, doar mainile tineau atat de drept pistolul, desi era prima oara cand atingeam asa ceva. Cata putere aveam in mine in acele clipe si cat de satisfacuta eram. Dar plangeam. Lacrimile mi-au curs pe piept. Si m-am gandit cu regret ca inima mea, scaldata in apele fricii, se transformase in altceva.
-Te iubesc, am soptit plangand, cu gura increstata si privirea incetosata.
Si am tras. Atunci, am tras. Am omorat! Am omorat femeia care isi ucisese propria fii-ca. Am omorat, m-auzi? A doua bufnitura de pistol a trantit la pamant cel de-al doilea barbat. Eram doar eu, el si barbatul care il ameninta cu pistolul. Si el plangea si mi-a spus doar sa am grija de mine. Anticipa. El stia ca trebuia s-o fac. Explodam de viata si pentru ce sa mor? Pentru ce? El nu ma iubea! A treia bubuitura m-a omorat si pe mine, dar nu fizic, ci doar moral. El, el pe care il iubeam, era la pamant. M-am uitat in ochii barbatului murdar si beat si l-am omorat. Hm, fara niciun regret. Trei oameni. Patru. Cinci. Cinci oameni erau morti in camera aia, doar ca unuia ii batea inca inima si plangea. Eu!
Cineva a horcait. El, el, traia? Am privit uimita. Nu, era femeia. M-am uitat fix in ochii ei inlacrimati. I-am trans un sut in fata si am mai tras, de vreo 12 ori, cred. Nu stiu. Nici nu l-am mai privit pe el. Nu puteam, ma durea cat de mult il iubeam.
O femeie a ucis. Ba nu, doua femei au ucis.


[M-am gandit mult daca sa impart textul asta in doua, fiindca e destul de lung. Eu sper sa nu va plictiseasca sau ceva de genul asta. Astept critici, nu va sfiiti. Si vreau sa mentionez ca prima parte (adica pana la lesin) am visat-o cu doua nopti in urma. Continuarea a venit de la sine. "El" ala e generic, am refuzat sa-i dau vreun nume.]