senzatia aia de liniste profunda, pe care o simti invadandu-ti venele, cand, in mijlocul zilei, te uiti la soare pana te dor ochii.
senzatia aia ca viata e atat de frumoasa, in pofida a tot ce te-a ranit candva.
senzatia ca te-ai eliberat de tot ce ti-a subjugat personalitatea ani de-a randul.
ca nu mai simti nimic.
ca nu mai ai nici macar o baiate de inima in plus cand te gandesti.
te uiti in continuare la soare, cu naivitatea unui pui de catel care si-a deschis ochii pentru prima data.
inocenta.
iti dau lacrimile.
viata e atat de frumoasa. sunt atatea carti si atata muzica si atatea concerte si atatea shoturi de tequila si atatia oameni moment pentru tine acolo.
se spune ca karma are grija de noi toti.
eu nu-i spui karma, ii spun Dumnezeu.
si imi pun toata increderea in faptul ca.
luni, 25 februarie 2019
vineri, 8 februarie 2019
cand oamenii pleaca, lasa in urma lor ceva ce iti ramane intiparit in minte pentru totdeauna asa cum iti ramane finalul unui film. pentru ca stii ca oamenii pleaca si e ultima data cand ii vezi pe oameni.
uneori, cand oamenii pleaca, auzi doar o cheie invartita in broasca si un plans infundat pe scari. si e tot ce iti ramane in amintire de fiecare data cand te gandesti la oameni.
alteori, cand oamenii pleaca, simti doar un ras in par si parfumul strecurcat in haine, parsiv. si e tot ce iti ramane in amintire cand te gandesti la el. ca ultima data cand am vorbit, mi-ai ras in par si m-ai strans anemic in brate, cu camasa ta in carouri si parfumul ala enervant, de fuckboy.
si alteori, cand oamenii pleaca, iti lasa inima franta si gandul ca nu mai vrei vreodata sa mai iubesti. si cand oamenii pleaca, iti mai adaugi un strat de indiferenta si singuratate voita peste suflet, sa-l acoperi de frig si ploaie.
Sa bem.
uneori, cand oamenii pleaca, auzi doar o cheie invartita in broasca si un plans infundat pe scari. si e tot ce iti ramane in amintire de fiecare data cand te gandesti la oameni.
alteori, cand oamenii pleaca, simti doar un ras in par si parfumul strecurcat in haine, parsiv. si e tot ce iti ramane in amintire cand te gandesti la el. ca ultima data cand am vorbit, mi-ai ras in par si m-ai strans anemic in brate, cu camasa ta in carouri si parfumul ala enervant, de fuckboy.
si alteori, cand oamenii pleaca, iti lasa inima franta si gandul ca nu mai vrei vreodata sa mai iubesti. si cand oamenii pleaca, iti mai adaugi un strat de indiferenta si singuratate voita peste suflet, sa-l acoperi de frig si ploaie.
Sa bem.
joi, 7 februarie 2019
Omul minut final part
Smol bean pleaca. Toti pleaca, dar asta doare cel mai tare.
Smol bean pleaca, cu toate vorbele nespuse, cu bucati intregi din mine strecurate in pauzele de tigara, cu toate privirile, cu toata energia aia pozitiva, cu rasul lui din alta lume, cu buzele lui perfecte.
Smol bean pleaca, cu pleoapele lui lenese.
Smol bean pleaca, cu tot cu pachetul lui frumos si cu frigul dinauntru, cu iarna si zapada lui curata.
Smol bean pleaca, cu toate turtleneckurile lui in toate culorile.
Smol bean pleaca, cu tot ce am simtit eu, mototolit in buzunar.
Smol bean pleaca, cu imbratisare lui lungi, cu pupatul pe frunte, cu capul pe cap si cea mai calda energie din lume.
Smol bean pleaca si eu nu i-am spus niciodata. Nu i-am spus cu vorbe, pe gura.
Smol bean pleaca si n-o sa-mi treaca niciodata dorul de el.
Te, D.
Smol bean pleaca, cu toate vorbele nespuse, cu bucati intregi din mine strecurate in pauzele de tigara, cu toate privirile, cu toata energia aia pozitiva, cu rasul lui din alta lume, cu buzele lui perfecte.
Smol bean pleaca, cu pleoapele lui lenese.
Smol bean pleaca, cu tot cu pachetul lui frumos si cu frigul dinauntru, cu iarna si zapada lui curata.
Smol bean pleaca, cu toate turtleneckurile lui in toate culorile.
Smol bean pleaca, cu tot ce am simtit eu, mototolit in buzunar.
Smol bean pleaca, cu imbratisare lui lungi, cu pupatul pe frunte, cu capul pe cap si cea mai calda energie din lume.
Smol bean pleaca si eu nu i-am spus niciodata. Nu i-am spus cu vorbe, pe gura.
Smol bean pleaca si n-o sa-mi treaca niciodata dorul de el.
Te, D.
sâmbătă, 2 februarie 2019
Random thoughts VIII
Dupa o varsta incolo, viata devine scary as fuck. Devine atat de inspaimantatoare incat alegi s-o ignori cu aerul ca esti ocupat si ai multa treaba.
Daca te gandesti bine, de-aia se chinuie adultii sa isi gaseasca atatea ocupatii, joburi peste joburi, cu cat mai multe ore de overtime cerute, copii, viata sanatoasa, mers in parc, la film, la sala, emisiuni la televizor, curatenie zilnic, spalat haine, trezit devreme, mers cu metroul, timp in care oricum stau pe Facebook, totul cat sa nu ne gandim la nimic. Mergem la culcare obositi ca niste cai, cu mintea amortita, cat sa nu mai gandim. Ne e frica sa ne gandim la viata, sa ne intrebam daca suntem in locul potrivit sau nu, pentru ca viata e scary as fuck.
Evit constient sa ma gandesc la anumite subiecte. Cum ar fi moartea. Ma inspaimanta atat de tare, atat moartea mea, cat si a altora. Mi-e frica sa ma gandesc de fiecare data cand invart cheia in usa si dau fuga pe scari spre lume ca, hei, poate fi ultima data cand faci asta, cand iti auzi ecoul de om, de fiinta, pe cimentul ciobit pe la colturi, ca e ultima data cand usa de la scara scoate acel "iiii" enervant cand o deschizi pe interior, ca, in fine, intelegi. Mi-e frica sa ma gandesc mai ales la ce ecou ar exista in lume daca s-ar intampla, ca din hazard sau planificare cosmica, sa mori pur si simplu in drum spre viata. Ce ar simti Pamantul in prima dimineata cand nu mi-ar mai simti ecoul pasilor pe suprafata lui capricioasa? Ce ar spune cerul cand s-ar uita in jos si nu mi-ar mai gasi privirea enervata de lumina si culoare? Ce ar spune oamenii care in mod normal ma vad in autobuz, pe strada, la munca - ar simti asa ca un fior, ca exista un gol undeva in universul asta lasat de cineva, un gol pe care nimeni niciodata nu il va putea umple, un gol infinit si singur si trist?
Ma inspaimanta atat de tare sa ma gandesc la moartea altora. Mai ales la moartea lui Lili. Imi provoaca un atac de panica instant doar cand ma gandesc la ce a simtit Lili cand a murit. Ma sufoc si eu cum s-a sufocat si ea cu aerul murdar, imi transpira palmele si-mi explodeaza tamplele. Unde e Lili acum, ma intreb? Stie ce s-a intamplat si daca da, e impacata? Sau ar fi vrut sa mai stea un pic pe aici? Cum ar fi Lili acum, dar nu ar fi...ma rog, cum e? Simt un nod in gat si acum cand ma gandesc la ea, care ma opreste sa plang, doar ma sufoca. Nici nu pot sa ma uit la poze cu Lili fara sa ma apuce dracii si sa-mi vina sa-mi vars furia pe orice entitate stupida care a hotarat asta. Si ma imspaimanta ca asa cum a fost Lili, poate sa fie oricine iubesc eu. Azi, maine, peste 2 zile. Oricine iubesc eu poate sa dispara de pe pamant intr-o clipire de gene si eu nu am deloc control. Nu pot sa protejez pe nimeni. Sunt singura si fara putere intr-o lume cruda, nedreapta, cu legi pe care nu le intelegem.
Mi-e frica sa ma intreb daca fac ce trebuie cu viata mea. Daca ma bucur destul, daca imi iau ce pot, cat sunt tanara si cu energie. Ma inspaimanta sa imi traiesc visele, mi-e frica sa-mi infrunt demonii, mi-e frica sa imi mai privesc ce iubesc in ochii, fara teama sa nu pierd. Mi-e frica de oameni si de ceea ce pot ei sa-mi faca, in jocul asta bolnav de-a iubitul si de-a pentru totdeauna. Bullshit. Mi-e frica de fiecare data cand strang pe cineva in brate ca, wow, hei, poate fi pentru ultima data, pentru ca oamenii pleaca de langa tine fara sa se uite in urma, te tarasc de o mana prin noroi si-apoi se urca in primul tren catre orasul "fara tine". Mi-e frica sa scriu o carte, de teama unei respingeri si a unei dezamagiri pe care poate nu o pot duce.
Mi-e frica sa mai strang in brate, mi-e frica sa mai iubesc. Mi-e frica sa deschid usi oamenilor. Mi-e frica sa stau aici si mi-e frica sa plec. Mi-e frica sa ma culc si mi-e frica sa ma trezesc. Mi-e frica de timpul pe care il am si mi-e oh atat de frica de timpul pe care nu-l mai am. Sunt un om atat de vulnerabil, de anxios, de speriat. Si stiu ca oricine ar fi, daca si-ar da jos masca de "cate am de facut" din cand in cand.
Daca te gandesti bine, de-aia se chinuie adultii sa isi gaseasca atatea ocupatii, joburi peste joburi, cu cat mai multe ore de overtime cerute, copii, viata sanatoasa, mers in parc, la film, la sala, emisiuni la televizor, curatenie zilnic, spalat haine, trezit devreme, mers cu metroul, timp in care oricum stau pe Facebook, totul cat sa nu ne gandim la nimic. Mergem la culcare obositi ca niste cai, cu mintea amortita, cat sa nu mai gandim. Ne e frica sa ne gandim la viata, sa ne intrebam daca suntem in locul potrivit sau nu, pentru ca viata e scary as fuck.
Evit constient sa ma gandesc la anumite subiecte. Cum ar fi moartea. Ma inspaimanta atat de tare, atat moartea mea, cat si a altora. Mi-e frica sa ma gandesc de fiecare data cand invart cheia in usa si dau fuga pe scari spre lume ca, hei, poate fi ultima data cand faci asta, cand iti auzi ecoul de om, de fiinta, pe cimentul ciobit pe la colturi, ca e ultima data cand usa de la scara scoate acel "iiii" enervant cand o deschizi pe interior, ca, in fine, intelegi. Mi-e frica sa ma gandesc mai ales la ce ecou ar exista in lume daca s-ar intampla, ca din hazard sau planificare cosmica, sa mori pur si simplu in drum spre viata. Ce ar simti Pamantul in prima dimineata cand nu mi-ar mai simti ecoul pasilor pe suprafata lui capricioasa? Ce ar spune cerul cand s-ar uita in jos si nu mi-ar mai gasi privirea enervata de lumina si culoare? Ce ar spune oamenii care in mod normal ma vad in autobuz, pe strada, la munca - ar simti asa ca un fior, ca exista un gol undeva in universul asta lasat de cineva, un gol pe care nimeni niciodata nu il va putea umple, un gol infinit si singur si trist?
Ma inspaimanta atat de tare sa ma gandesc la moartea altora. Mai ales la moartea lui Lili. Imi provoaca un atac de panica instant doar cand ma gandesc la ce a simtit Lili cand a murit. Ma sufoc si eu cum s-a sufocat si ea cu aerul murdar, imi transpira palmele si-mi explodeaza tamplele. Unde e Lili acum, ma intreb? Stie ce s-a intamplat si daca da, e impacata? Sau ar fi vrut sa mai stea un pic pe aici? Cum ar fi Lili acum, dar nu ar fi...ma rog, cum e? Simt un nod in gat si acum cand ma gandesc la ea, care ma opreste sa plang, doar ma sufoca. Nici nu pot sa ma uit la poze cu Lili fara sa ma apuce dracii si sa-mi vina sa-mi vars furia pe orice entitate stupida care a hotarat asta. Si ma imspaimanta ca asa cum a fost Lili, poate sa fie oricine iubesc eu. Azi, maine, peste 2 zile. Oricine iubesc eu poate sa dispara de pe pamant intr-o clipire de gene si eu nu am deloc control. Nu pot sa protejez pe nimeni. Sunt singura si fara putere intr-o lume cruda, nedreapta, cu legi pe care nu le intelegem.
Mi-e frica sa ma intreb daca fac ce trebuie cu viata mea. Daca ma bucur destul, daca imi iau ce pot, cat sunt tanara si cu energie. Ma inspaimanta sa imi traiesc visele, mi-e frica sa-mi infrunt demonii, mi-e frica sa imi mai privesc ce iubesc in ochii, fara teama sa nu pierd. Mi-e frica de oameni si de ceea ce pot ei sa-mi faca, in jocul asta bolnav de-a iubitul si de-a pentru totdeauna. Bullshit. Mi-e frica de fiecare data cand strang pe cineva in brate ca, wow, hei, poate fi pentru ultima data, pentru ca oamenii pleaca de langa tine fara sa se uite in urma, te tarasc de o mana prin noroi si-apoi se urca in primul tren catre orasul "fara tine". Mi-e frica sa scriu o carte, de teama unei respingeri si a unei dezamagiri pe care poate nu o pot duce.
Mi-e frica sa mai strang in brate, mi-e frica sa mai iubesc. Mi-e frica sa deschid usi oamenilor. Mi-e frica sa stau aici si mi-e frica sa plec. Mi-e frica sa ma culc si mi-e frica sa ma trezesc. Mi-e frica de timpul pe care il am si mi-e oh atat de frica de timpul pe care nu-l mai am. Sunt un om atat de vulnerabil, de anxios, de speriat. Si stiu ca oricine ar fi, daca si-ar da jos masca de "cate am de facut" din cand in cand.
vineri, 25 ianuarie 2019
You in my life is like sippin' on straight chlorine
a. "You there?"; "Yup ^.^""; "Pot sa te sun 20 de secunde?"; "D is calling you".
b. "Pe ce parte am dintele ala stramb?" ; "Stanga! Stanga!"
c. "Love you", "...", "Stiu. The eyes, chico, they never lie!"
d. "Trebuie sa-ti povestesc ce am facut azi. Am ras toata ziua"
You in my life is like sippin' on straight chlorine!
#smolbean #turtlenecks #vreauoportocala #omulminutIII
b. "Pe ce parte am dintele ala stramb?" ; "Stanga! Stanga!"
c. "Love you", "...", "Stiu. The eyes, chico, they never lie!"
d. "Trebuie sa-ti povestesc ce am facut azi. Am ras toata ziua"
You in my life is like sippin' on straight chlorine!
#smolbean #turtlenecks #vreauoportocala #omulminutIII
luni, 14 ianuarie 2019
Random thoughts VI
Doua idei care ma obsedeaza sistematic. Doua idei care imi inflameaza procesele mentale. Doua idei care imi fac creierul sa arda, sa doara.
Doua idei de imprumut.
Am citit recent in Garcia Marquez o idee care mi-a facut inima sa sara peste cateva batai. Mi-a trimis-o direct in gat, intr-un reflex de regurgitare a sistemului sangvin. Ciudat, nu? Unul dintre personaje povestea despre bunica lui care ardea de nerabdare sa moara. Contrar tuturor oamenilor care sunt pe punctul de a muri si care se agata cu dintii de viata, ca fiind singurul lucru palpabil, cunoscut, bunica era nerabdatoare, fremata de curiozitate sa vada ce e dincolo.
Ce paradox obscen al vietii - sa-ti traiesti toti anii fara sa stii ce urmeaza dupa. Si daca, poate, curiozitatea stiintifica invinge in tine si vrei sa vezi ce e dincolo, risti sa pierzi tot ce ai cu adevarat.
Si te face sa te intrebi ce spune frica sau, din contra, nerabdarea de moarte despre tine, despre noi?
Azi-noapte am avut o insomnie. Nimic ciudat, avand in vedere ca am baut cafea pana la 12 noaptea. Dar in insomnia asta am avut un cosmar; un vis; poate chiar ceva mai mult decat un vis. Eram altcineva si capatasem halci intregi de ganduri care nu-mi apartin. Eram intr-un tribunal inconjurata de 37 de oameni care ma judecau; ma judecau pentru ca omorasem 37 de oameni. Toate procesele mele se invarteau in jurul ideii de 37. Si in jurul ideii ca omorasem oameni si clar trebuia sa platesc, dar nu ma simteam vinovata, de parca a trebuit s-o fac. Bucati intregi de ganduri imi curgeau prin minte, argumentari, ipoteze, filozofii morale etc. - dar nu-mi apartineau, desi eram aproape treaza. Si chiar daca ar fi fost un simplu vis, ar fi trebuit sa ma recunosc pe mine acolo, in capul meu, cand gandeam in vis. Dar nu.
Si asta ma face sa ma intreb insomniile cui le traim cand nu putem sa dormim? Insomniile cui?
Doua idei de imprumut.
Am citit recent in Garcia Marquez o idee care mi-a facut inima sa sara peste cateva batai. Mi-a trimis-o direct in gat, intr-un reflex de regurgitare a sistemului sangvin. Ciudat, nu? Unul dintre personaje povestea despre bunica lui care ardea de nerabdare sa moara. Contrar tuturor oamenilor care sunt pe punctul de a muri si care se agata cu dintii de viata, ca fiind singurul lucru palpabil, cunoscut, bunica era nerabdatoare, fremata de curiozitate sa vada ce e dincolo.
Ce paradox obscen al vietii - sa-ti traiesti toti anii fara sa stii ce urmeaza dupa. Si daca, poate, curiozitatea stiintifica invinge in tine si vrei sa vezi ce e dincolo, risti sa pierzi tot ce ai cu adevarat.
Si te face sa te intrebi ce spune frica sau, din contra, nerabdarea de moarte despre tine, despre noi?
Azi-noapte am avut o insomnie. Nimic ciudat, avand in vedere ca am baut cafea pana la 12 noaptea. Dar in insomnia asta am avut un cosmar; un vis; poate chiar ceva mai mult decat un vis. Eram altcineva si capatasem halci intregi de ganduri care nu-mi apartin. Eram intr-un tribunal inconjurata de 37 de oameni care ma judecau; ma judecau pentru ca omorasem 37 de oameni. Toate procesele mele se invarteau in jurul ideii de 37. Si in jurul ideii ca omorasem oameni si clar trebuia sa platesc, dar nu ma simteam vinovata, de parca a trebuit s-o fac. Bucati intregi de ganduri imi curgeau prin minte, argumentari, ipoteze, filozofii morale etc. - dar nu-mi apartineau, desi eram aproape treaza. Si chiar daca ar fi fost un simplu vis, ar fi trebuit sa ma recunosc pe mine acolo, in capul meu, cand gandeam in vis. Dar nu.
Si asta ma face sa ma intreb insomniile cui le traim cand nu putem sa dormim? Insomniile cui?
duminică, 13 ianuarie 2019
Dumnezeu nu uita si nu iarta
Legile fizicii.
Karma.
Echilibrul din Univers.
Un Iisus sacrificat pe cruce.
Frumosul din oameni.
Natura, animalele, insectele, fiintele vii.
Aerul fara de care nu putem trai, pentru ca asa s-au asezat lucrurile in noi.
In orice definitie a Dumnezeului pe care o avem, fiecare dintre noi, intim, Dumnezeu nu uita si nu iarta. Si aseaza lucrurile cu un rost, chiar daca rostul asta este pur hazard, pura inlatuire de cauze si efecte, fara o filozofie anume a moralei.
Cunosti pe cineva, iubesti pe cineva, pierzi pe cineva. Acesta este ciclul complet al relatiilor umane, intr-o formula matematica atat de simpla, incat iti vine sa-ti dai pumni in cap gandindu-te la cat timp ai pierdut incercand sa intelegi fapte, motive. Nu.
Esti un om bun, faci lucruri bune, ti se intampla mizerii, pentru ca undeva in Univers, in exact acelasi moment, un dobitoc ca tine se gandeste sa faca lucruri bune altei persoane, nu tie, si atunci echilibrul trebuie mentinut prin mizerii care ti se intampla tie. Aceasta este formula simpla a cazualitatii. Sunt razboaie in Siria, pentru ca noi sa avem Iphone X. Atat de simpla, incat iti vine sa-ti dai pumni in cap gandindu-te la cat timp ai pierdut incercand sa intelegi ce ai gresit. Nu.
Iti pierzi cainele pe strada si nu-l mai gasesti niciodata; ajunge la adapost si in 14 zile este omorat, pentru ca nimeni nu l-a vrut, desi tu il cauti disperat, imparti pliante, pui afise, dai share-uri pe Facebook. Cainele tau este omorat, pentru ca undeva in univers, in exact acelasi moment, sunt oameni care mor de foame, fara acces la apa potabila pe o raza de zeci de kilometri, si tu trebuie sa-ti inveti lectia. Dar nu e nicio lectie. Nu.
Hazardul isi are rostul lui in echilibrul din Univers. Razboaiele, molimele, copiii cu handicap, foamea. E felul Universului de a-si da un refresh. Pentru ca Dumnezeu nu uita si nu iarta.
Karma.
Echilibrul din Univers.
Un Iisus sacrificat pe cruce.
Frumosul din oameni.
Natura, animalele, insectele, fiintele vii.
Aerul fara de care nu putem trai, pentru ca asa s-au asezat lucrurile in noi.
In orice definitie a Dumnezeului pe care o avem, fiecare dintre noi, intim, Dumnezeu nu uita si nu iarta. Si aseaza lucrurile cu un rost, chiar daca rostul asta este pur hazard, pura inlatuire de cauze si efecte, fara o filozofie anume a moralei.
Cunosti pe cineva, iubesti pe cineva, pierzi pe cineva. Acesta este ciclul complet al relatiilor umane, intr-o formula matematica atat de simpla, incat iti vine sa-ti dai pumni in cap gandindu-te la cat timp ai pierdut incercand sa intelegi fapte, motive. Nu.
Esti un om bun, faci lucruri bune, ti se intampla mizerii, pentru ca undeva in Univers, in exact acelasi moment, un dobitoc ca tine se gandeste sa faca lucruri bune altei persoane, nu tie, si atunci echilibrul trebuie mentinut prin mizerii care ti se intampla tie. Aceasta este formula simpla a cazualitatii. Sunt razboaie in Siria, pentru ca noi sa avem Iphone X. Atat de simpla, incat iti vine sa-ti dai pumni in cap gandindu-te la cat timp ai pierdut incercand sa intelegi ce ai gresit. Nu.
Iti pierzi cainele pe strada si nu-l mai gasesti niciodata; ajunge la adapost si in 14 zile este omorat, pentru ca nimeni nu l-a vrut, desi tu il cauti disperat, imparti pliante, pui afise, dai share-uri pe Facebook. Cainele tau este omorat, pentru ca undeva in univers, in exact acelasi moment, sunt oameni care mor de foame, fara acces la apa potabila pe o raza de zeci de kilometri, si tu trebuie sa-ti inveti lectia. Dar nu e nicio lectie. Nu.
Hazardul isi are rostul lui in echilibrul din Univers. Razboaiele, molimele, copiii cu handicap, foamea. E felul Universului de a-si da un refresh. Pentru ca Dumnezeu nu uita si nu iarta.
luni, 31 decembrie 2018
'Pe tine Dumnezeu te lasa in pace, Augustin!'
Poza asta ar trebui sa reprezinte trecerea timpului. O metafora obosita, cliseica, folosita de cand lumea. Cum am facut sa reprezinte trecerea timpului? Pai unu' la mana, locul arata paraginit, asa cum si noi, si orice lucru material si chiar spiritual se degradeaza si paragineaza. Si doi la mana, pentru ca poza e facuta din mers, ca sa reflecte rapiditatea trecerii timpului prin noi. E o metafora. E o poza reusita. Spune multe. Mi s-a parut potrivita pentru aceasta zi a anului.
In fine, pe mine Dumnezeu m-a lasat in pace, ca pe Augustin, din 'omul care vedea dincolo de chipuri'. Anul asta mi-a adus atat de multe, incat n-am cum sa nu fiu recunoscatoare. Anul asta mi-a adus atat de multe, fireste ca nu materiale, ca nu asa ne masuram fericirea, incat reflectez prin fumul unui Malboro 7 ca am sunt fericita. Multumesc pentru Alexandra, pentru Horia, pentru Mihaita, pentru Piti. Multumesc pentru Grecia, pentru teambuildinguri, pentru acasa. Multumesc pentru Eric Emmanuel Schmitt si Garcia Marquez. Multumesc pentru gasca de iesit, pentru cele 52 de weekenduri nebune, pentru tequila, pentru Kulturhaus, pentru albumul nou de la Twenty One Pilots, pentru orele de dans. Multumesc pentru ca ce am invatat sa simt.
Sunt lucrurile mici. Pentru care multumesc. Ma inclin. Pentru un 2019 plin de experiente, la fel la 2018.
vineri, 21 decembrie 2018
Ma uit la poze cu tine si nu te mai vad pe tine. Zambesc.
Ma uit la poze cu tine si nu te mai vad pe tine. Zambesc.
Nu te mai vad pe tine.
Vad un chip pe care il cunosc perfect. Vad trasaturi pe care le-as putea descrie in detalii incredibile in orice secunda, la orice ora, in orice stare mentala as fi. Vad trasaturi pe care le-am privit de mii de ori, in detaliu, pe care le-am facut parte din mine, pe care le stiu mai bine decat pe ale mele.
Dar nu te mai vad pe tine. Zambesc.
Ma uit la pozele cu tine ca la un tablou. Il stiu, ii stiu fiecare linie, fiecare curbura de culoare, fie greseala tehnica, fie intentie artistica - le stiu. Stiu liniile, le pipai, le ating cu varful degetelor si celule epidermei le iau in brate familiar, de parca le-au asteptat toata viata. Asa ma uit eu la pozele cu tine. Le recunosc asa cum animalele stiu - instinctiv - cine le e mama, fara sa aiba vreun proces cognitiv dezvoltat.
Si nu te mai vad pe tine. Zambesc.
Iti stiu chipul si-ti recunosc trairile interioare doar dupa felul in care tii degetele stranse in pumn; iti stiu trairile interioare doar dupa forma buzelor, stranse, asa cum iti strangi tu in tine tot universul ala al tau abstract, superficial; iti stiu trairile interioare dupa felul in care ploapele coboara lenese, alintate, in jos, intr-o poza ce mimeaza melancolia, poate confortul, poate meditatia, dar eu - doar eu - iti stiu trairile interioare. Ma uit la poze cu tine si creierul meu poate construi intr-o milisecunda o intreaga istorie, detaliata, a fiintei tale.
Dar nu, nu te mai vad pe tine. Zambesc.
Zambesc pentru ca nu te mai vad pe tine. Pentru ca esti, in sfarsit, afara. Desi, paradoxal, esti inca inauntru. Dar pentru ca, in sfarsit, ti-am stricat culcusul.
Zambesc pentru ca ma uit la poze cu mine, cu tine, si nu ma mai vad pe mine. Stiu ca sunt eu, imi amintesc fiecare gand si fiecare emotie de atunci, dar nu ma mai vad pe mine. Nu ma mai pot transpune inapoi acolo, in acel tablou cu liniile tremurate, de artist incepator. Ma vad intr-o alta forma de arta acum, o arta superioara picturii. Ma vad personaj literar, complex, bogat, uman, pe care nu-l poti inghesui pe o bucata de hartie si un numar limitat de culori.
Nu ma mai vad pe mine. Zambesc.
Astazi am avut revelatia de care aveam nevoie pentru un reset complet. Pe cat de simpla, arhaica, saracacioasa emotional pare, astazi am avut revelatia de care aveam nevoie. Si nu-mi mai pasa de imagini, castele de nisip, emotii false, mesaje necitite, 'te iubesc'-uri inghesuite intr-un mesaj scris pe furis, promisiuni false si alte arme mortale din arsen...alul tau obosit de diviziune emotionala si suflet in 2D. Am crescut. M-am dezbracat pentru atatia oameni moment, dar doar o data m-am dezbracat de hainele potrivite si in camera potrivita. In capul meu, m-am dezbracat de tine.
Ma uit la poze cu tine si nu te mai vad pe tine. Zambesc.
Nu te mai vad pe tine.
Vad un chip pe care il cunosc perfect. Vad trasaturi pe care le-as putea descrie in detalii incredibile in orice secunda, la orice ora, in orice stare mentala as fi. Vad trasaturi pe care le-am privit de mii de ori, in detaliu, pe care le-am facut parte din mine, pe care le stiu mai bine decat pe ale mele.
Dar nu te mai vad pe tine. Zambesc.
Ma uit la pozele cu tine ca la un tablou. Il stiu, ii stiu fiecare linie, fiecare curbura de culoare, fie greseala tehnica, fie intentie artistica - le stiu. Stiu liniile, le pipai, le ating cu varful degetelor si celule epidermei le iau in brate familiar, de parca le-au asteptat toata viata. Asa ma uit eu la pozele cu tine. Le recunosc asa cum animalele stiu - instinctiv - cine le e mama, fara sa aiba vreun proces cognitiv dezvoltat.
Si nu te mai vad pe tine. Zambesc.
Iti stiu chipul si-ti recunosc trairile interioare doar dupa felul in care tii degetele stranse in pumn; iti stiu trairile interioare doar dupa forma buzelor, stranse, asa cum iti strangi tu in tine tot universul ala al tau abstract, superficial; iti stiu trairile interioare dupa felul in care ploapele coboara lenese, alintate, in jos, intr-o poza ce mimeaza melancolia, poate confortul, poate meditatia, dar eu - doar eu - iti stiu trairile interioare. Ma uit la poze cu tine si creierul meu poate construi intr-o milisecunda o intreaga istorie, detaliata, a fiintei tale.
Dar nu, nu te mai vad pe tine. Zambesc.
Zambesc pentru ca nu te mai vad pe tine. Pentru ca esti, in sfarsit, afara. Desi, paradoxal, esti inca inauntru. Dar pentru ca, in sfarsit, ti-am stricat culcusul.
Zambesc pentru ca ma uit la poze cu mine, cu tine, si nu ma mai vad pe mine. Stiu ca sunt eu, imi amintesc fiecare gand si fiecare emotie de atunci, dar nu ma mai vad pe mine. Nu ma mai pot transpune inapoi acolo, in acel tablou cu liniile tremurate, de artist incepator. Ma vad intr-o alta forma de arta acum, o arta superioara picturii. Ma vad personaj literar, complex, bogat, uman, pe care nu-l poti inghesui pe o bucata de hartie si un numar limitat de culori.
Nu ma mai vad pe mine. Zambesc.
Astazi am avut revelatia de care aveam nevoie pentru un reset complet. Pe cat de simpla, arhaica, saracacioasa emotional pare, astazi am avut revelatia de care aveam nevoie. Si nu-mi mai pasa de imagini, castele de nisip, emotii false, mesaje necitite, 'te iubesc'-uri inghesuite intr-un mesaj scris pe furis, promisiuni false si alte arme mortale din arsen...alul tau obosit de diviziune emotionala si suflet in 2D. Am crescut. M-am dezbracat pentru atatia oameni moment, dar doar o data m-am dezbracat de hainele potrivite si in camera potrivita. In capul meu, m-am dezbracat de tine.
Ma uit la poze cu tine si nu te mai vad pe tine. Zambesc.
marți, 11 decembrie 2018
Omul minut II
Anxietate si neputinta.
Franturi de conversatie repetate, care se aud cu ecou cand se lovesc de cutia craniana si se intorc obosite in mecanismul gandirii, cu un scartait metalic.
'De ce nu ma asculti? Nu ma asculti', 'Ba te ascult' si mana aia calda lipita de obraz.
Asta este o epopee a unei iubiri esuate. Cliseu. Dar un cliseu acurat, cinstit, asumat de o minte care poate sa inteleaga prea bine motive, razgaieli si rasfatari emotionale pe un fond de neimplinire, neputinta, incapacitate de a exprima. De fapt, nu neputinta. Refuz. Refuz din teama.
Intr-o zi mi-a zis (si stia bine ce imi spune): 'Daca iti doresti ceva cu adevarat, o sa se intample'. 'O sa se intample?' 'Da' 'Si trebuie doar sa iti doresti tare tare?' 'Da'. Si stiu ca am intrebat prin gesturile si mimica fix ce voiam sa intreb si a raspuns cu un zambet d-ala tamp de-al lui.
Si cand ma joc cu cuvintele, cand ma rasfat dintr-un instinct de animal tanar, cu ultima urma de feminitate ramasa sub stratul asta de femeie puternica, imi intoarce privirea aia. Nimic nu e improvizat. 'Nu mai vrei nimic de la mine? Sigur?' 'Sigur' Totul e calculat in jocul asta psihologic obscen de cine e mai stapan pe sine.
Mi-am luat in serios motto-ul pe care l-am spus altcuiva altcandva: 'promite-mi ca n-o sa ma iei niciodata in serios'. E mai usor sa te ascunzi dupa o fraza scurta, sacadata, fornaita pe nas aproape intr-o singura respiratie. E mai usor decat sa-ti privesti in ochi anxietatea si neputinta.
Franturi de conversatie repetate, care se aud cu ecou cand se lovesc de cutia craniana si se intorc obosite in mecanismul gandirii, cu un scartait metalic.
'De ce nu ma asculti? Nu ma asculti', 'Ba te ascult' si mana aia calda lipita de obraz.
Asta este o epopee a unei iubiri esuate. Cliseu. Dar un cliseu acurat, cinstit, asumat de o minte care poate sa inteleaga prea bine motive, razgaieli si rasfatari emotionale pe un fond de neimplinire, neputinta, incapacitate de a exprima. De fapt, nu neputinta. Refuz. Refuz din teama.
Intr-o zi mi-a zis (si stia bine ce imi spune): 'Daca iti doresti ceva cu adevarat, o sa se intample'. 'O sa se intample?' 'Da' 'Si trebuie doar sa iti doresti tare tare?' 'Da'. Si stiu ca am intrebat prin gesturile si mimica fix ce voiam sa intreb si a raspuns cu un zambet d-ala tamp de-al lui.
Si cand ma joc cu cuvintele, cand ma rasfat dintr-un instinct de animal tanar, cu ultima urma de feminitate ramasa sub stratul asta de femeie puternica, imi intoarce privirea aia. Nimic nu e improvizat. 'Nu mai vrei nimic de la mine? Sigur?' 'Sigur' Totul e calculat in jocul asta psihologic obscen de cine e mai stapan pe sine.
Mi-am luat in serios motto-ul pe care l-am spus altcuiva altcandva: 'promite-mi ca n-o sa ma iei niciodata in serios'. E mai usor sa te ascunzi dupa o fraza scurta, sacadata, fornaita pe nas aproape intr-o singura respiratie. E mai usor decat sa-ti privesti in ochi anxietatea si neputinta.
vineri, 7 decembrie 2018
Omul minut I
Parca toata viata de acum e o repetitie a ceea ce ai mai simtit si ce ai mai trait. Si totul e o rutina obosita a unor patternuri. Si parca si primele dati is obosite, iti dau aceleasi sentimente obosite ale altor prime dati.
Is obosita.
Primele dati. Primele dati, primele dati erau unice si iti dadeau un val de sentimente si trairi unice, noi, proaspete.
Acum, primele dati is doar ca o regurgitare a ceea ce ai mai trait deja de multe ori.
Adica...
Iti aduci aminte ce ai simtit PRIMA DATA cand l-ai privit pe D? Ce? Ceva ce nu ai mai simtit alte dati cand ai privit prima data alti oameni la fel de speciali? Poate da, poate nu. Dar cert e ca nu-ti aduci aminte.
Daca as avea vreo logica dupa atatea shoturi de tequila si atatea beri, as putea sa definesc dezamagirea de a nu mai sti ce am trait cand l-am privit prima data. Cand m-am uitat direct in ochii lui. Cand i-am mangaiat parul pe sub gluga sa i se aseze. Cand l-am sarutat. Cand mi-am strecurat mainile de frig in mainile lui, in buzunarele lui. Cand i-am facut bup prima data pe nasuc.
Si-apoi, mai stii ce ai simtit prima data cand ti-ai dat seama ca te-ai indragostit de el de mori? Caci stiu, clar stiu momentul cand mi-am dat seama ca m-am indragostit de Adi. Stiu temperatura din camera aia batranicioasa din Drumul Taberei, stiu ca jucam cu mainile, deget pe deget, de jumatate de ora, in liniste, pe inserat. Stiu ca ma uitam la ochii aia si la pielita aia de pe buze si m-am gandit. Ba, il iubesc pe omul asta. Nu-l cunosc decat de cateva saptamani (poate una, poate doua), ba, dar il iubesc de imi bate inima in gat de fiecare data cand ma gandesc la el. Si atunci am spus incet, cu frica aia specifica localizata intre coaste, sub gat, bum bum, 'te iubesc'.
Si acum? Cum a fost acum? 'Dani se linge cu una in Comandante' dupa ce n-ai vrut sa-l pupi ca pleaca si ti-a dat asa un dos de palma peste breton, cu rasul ala de te inmoaie si-ti sparge zidul ala si te lasa vulnerabila si goala de corp in fata lui. Asa a fost.
Ba, omul meu moment s-a transformat in omul meu minut. Ba, nu vreau. Si pe asta il iubesti la fel, ca vezi tu lucruri in el ce nu vad altii, ca l-ai vazut tu vulnerabil. Ca, ba, te-ai uitat in ochii lui juma' de ora fara sa scoti cuvinte pe gura, dar cate i-ai zis. Si cate ti-a zis.
Dar nu stii daca asta e prima oara cand ai stiut ca te-ai indragostit de el. Nu stii cand a fost prima seara cand l-ai visat, cand ai adormit gandindu-te la el. Ca simti asa ca proasta altfel decat alta lume, simti mai mult si ascunzi in tine, sub straturi de sarcasm si zambete crucise schimbate cu blondul ala cu coada de cateva saptamani incoace in Kultur.
Mai stii prima data cand a intrat in camera si nu v-ati salutat ca lui ii era rusine ca a venit asa si tu erai dezamagita si te-ai gandit clar, clar eu m-am indr.... Si ti s-a infipt in gat ca un os de peste cuvantul ala dureros, cuvantul ala care ti-a adus singuratate si dor de mori.
Mai stii prima data cand te-ai uitat la el? Cand l-ai luat la cunostinta ca gen e un om cu un ras dumnezeiesc aici pe planeta asta la juma' de metru de mine si eu vreau sa aud rasul ala doar pentru mine cand zice 'hai vino mai incoace sa-ti spun' prostiile lui.
Is obosita.
Primele mele dati cu omul moment le-am pus deoparte, in capitolul cu oamenii moment. Caci nu m-am gandit ca-s atat de proasta sa trag de un moment si sa-l fac minut. Caci nu m-am gandit ca intr-o dimineata geroasa de decembrie, culmea, 8 decembrie, eu o sa fiu beata si ciufuta de dosul ala de palma peste breton si de acel 'spunee' cu doi de e, si-o sa ma intreb numai atat. Mai stii cand l-ai privit prima data pe D?
Nu mai stiu.
Is obosita.
Primele dati. Primele dati, primele dati erau unice si iti dadeau un val de sentimente si trairi unice, noi, proaspete.
Acum, primele dati is doar ca o regurgitare a ceea ce ai mai trait deja de multe ori.
Adica...
Iti aduci aminte ce ai simtit PRIMA DATA cand l-ai privit pe D? Ce? Ceva ce nu ai mai simtit alte dati cand ai privit prima data alti oameni la fel de speciali? Poate da, poate nu. Dar cert e ca nu-ti aduci aminte.
Daca as avea vreo logica dupa atatea shoturi de tequila si atatea beri, as putea sa definesc dezamagirea de a nu mai sti ce am trait cand l-am privit prima data. Cand m-am uitat direct in ochii lui. Cand i-am mangaiat parul pe sub gluga sa i se aseze. Cand l-am sarutat. Cand mi-am strecurat mainile de frig in mainile lui, in buzunarele lui. Cand i-am facut bup prima data pe nasuc.
Si-apoi, mai stii ce ai simtit prima data cand ti-ai dat seama ca te-ai indragostit de el de mori? Caci stiu, clar stiu momentul cand mi-am dat seama ca m-am indragostit de Adi. Stiu temperatura din camera aia batranicioasa din Drumul Taberei, stiu ca jucam cu mainile, deget pe deget, de jumatate de ora, in liniste, pe inserat. Stiu ca ma uitam la ochii aia si la pielita aia de pe buze si m-am gandit. Ba, il iubesc pe omul asta. Nu-l cunosc decat de cateva saptamani (poate una, poate doua), ba, dar il iubesc de imi bate inima in gat de fiecare data cand ma gandesc la el. Si atunci am spus incet, cu frica aia specifica localizata intre coaste, sub gat, bum bum, 'te iubesc'.
Si acum? Cum a fost acum? 'Dani se linge cu una in Comandante' dupa ce n-ai vrut sa-l pupi ca pleaca si ti-a dat asa un dos de palma peste breton, cu rasul ala de te inmoaie si-ti sparge zidul ala si te lasa vulnerabila si goala de corp in fata lui. Asa a fost.
Ba, omul meu moment s-a transformat in omul meu minut. Ba, nu vreau. Si pe asta il iubesti la fel, ca vezi tu lucruri in el ce nu vad altii, ca l-ai vazut tu vulnerabil. Ca, ba, te-ai uitat in ochii lui juma' de ora fara sa scoti cuvinte pe gura, dar cate i-ai zis. Si cate ti-a zis.
Dar nu stii daca asta e prima oara cand ai stiut ca te-ai indragostit de el. Nu stii cand a fost prima seara cand l-ai visat, cand ai adormit gandindu-te la el. Ca simti asa ca proasta altfel decat alta lume, simti mai mult si ascunzi in tine, sub straturi de sarcasm si zambete crucise schimbate cu blondul ala cu coada de cateva saptamani incoace in Kultur.
Mai stii prima data cand a intrat in camera si nu v-ati salutat ca lui ii era rusine ca a venit asa si tu erai dezamagita si te-ai gandit clar, clar eu m-am indr.... Si ti s-a infipt in gat ca un os de peste cuvantul ala dureros, cuvantul ala care ti-a adus singuratate si dor de mori.
Mai stii prima data cand te-ai uitat la el? Cand l-ai luat la cunostinta ca gen e un om cu un ras dumnezeiesc aici pe planeta asta la juma' de metru de mine si eu vreau sa aud rasul ala doar pentru mine cand zice 'hai vino mai incoace sa-ti spun' prostiile lui.
Is obosita.
Primele mele dati cu omul moment le-am pus deoparte, in capitolul cu oamenii moment. Caci nu m-am gandit ca-s atat de proasta sa trag de un moment si sa-l fac minut. Caci nu m-am gandit ca intr-o dimineata geroasa de decembrie, culmea, 8 decembrie, eu o sa fiu beata si ciufuta de dosul ala de palma peste breton si de acel 'spunee' cu doi de e, si-o sa ma intreb numai atat. Mai stii cand l-ai privit prima data pe D?
Nu mai stiu.
sâmbătă, 24 noiembrie 2018
duminică, 18 noiembrie 2018
Omul moment III
'Why do I keep adding numbers?'.
Nu e primul lucru pe care vrei sa il auzi cand te trezesti.
Te gandesti 'are o criza?'. Acum? De fata de cu tine? You did not sign up for this.
Te uiti dupa haine si iti aprinzi o tigara. Habai nu ai ce s-a intamplat aseara. Cate shoturi de tequila? Cate pahare de vodka cu portocale? Cate beri? Cate ore de dans? Si cate priviri?
Cate priviri? Just the one.
E si mai ciudat ca il cunosti. Si nu e deloc asa cum il credeai. Superficial, relaxat, increzator. E dulce si sufera. Vrea lucruri pe care tot el insusi le respinge. He craves love and he gets one night stands. Nu stii cum sa gestionezi discutia, asa ca te prefaci ca totul e normal. E normal. Luni o sa ne vedem si 'n-o sa ma pot abtine sa nu rad cand te vad. Oricum rad mereu cand te vad'.
Ti-e teama sa te gandesti ce crede despre tine. Nu te gandesti. Nu e prima data cand te prefaci ca nu-ti pasa.
Stam de vorba doua ore si te saruta pe frunte. De multe ori, mereu pe frunte. Ce inseamna asta?
Il intrebi de cicatrici. Te prefaci interesata de cicatricea aia in forma de inima, doar ca sa te holbezi la buzele lui. Isi da seama? Isi da. E mai destept decat pare. E foarte destept. Citeste Dostoievsky. Si buzele alea sunt perfecte, atat de mari si pline si roz, cu pielea de pe ele fina, intinsa, fara nicio cuta sau urma de timp. Fara urme de 'numere'.
Ne plangem mereu ca viata e nedreapta, ca nu primim ce meritam. Dar avem vreodata curajul sa recunoastem cand primim ceva ce nu meritam? Ceva ce e prea bun pentru noi? Ca nu meriti sarutul ala atat de sincer pe frunte? Ca nu meriti sa se alinte asa? Ca nu meriti sa rada mereu cand te vede? Ca nu meriti imbratisarile zilnice? Ca nu meriti cand te tine de mana? Ca nu meriti sa iti scrie la 4 dimineata? Nu meriti. Recunoaste.
Fuck, and I don't remember what happened last night.
Nu e primul lucru pe care vrei sa il auzi cand te trezesti.
Te gandesti 'are o criza?'. Acum? De fata de cu tine? You did not sign up for this.
Te uiti dupa haine si iti aprinzi o tigara. Habai nu ai ce s-a intamplat aseara. Cate shoturi de tequila? Cate pahare de vodka cu portocale? Cate beri? Cate ore de dans? Si cate priviri?
Cate priviri? Just the one.
E si mai ciudat ca il cunosti. Si nu e deloc asa cum il credeai. Superficial, relaxat, increzator. E dulce si sufera. Vrea lucruri pe care tot el insusi le respinge. He craves love and he gets one night stands. Nu stii cum sa gestionezi discutia, asa ca te prefaci ca totul e normal. E normal. Luni o sa ne vedem si 'n-o sa ma pot abtine sa nu rad cand te vad. Oricum rad mereu cand te vad'.
Ti-e teama sa te gandesti ce crede despre tine. Nu te gandesti. Nu e prima data cand te prefaci ca nu-ti pasa.
Stam de vorba doua ore si te saruta pe frunte. De multe ori, mereu pe frunte. Ce inseamna asta?
Il intrebi de cicatrici. Te prefaci interesata de cicatricea aia in forma de inima, doar ca sa te holbezi la buzele lui. Isi da seama? Isi da. E mai destept decat pare. E foarte destept. Citeste Dostoievsky. Si buzele alea sunt perfecte, atat de mari si pline si roz, cu pielea de pe ele fina, intinsa, fara nicio cuta sau urma de timp. Fara urme de 'numere'.
Ne plangem mereu ca viata e nedreapta, ca nu primim ce meritam. Dar avem vreodata curajul sa recunoastem cand primim ceva ce nu meritam? Ceva ce e prea bun pentru noi? Ca nu meriti sarutul ala atat de sincer pe frunte? Ca nu meriti sa se alinte asa? Ca nu meriti sa rada mereu cand te vede? Ca nu meriti imbratisarile zilnice? Ca nu meriti cand te tine de mana? Ca nu meriti sa iti scrie la 4 dimineata? Nu meriti. Recunoaste.
Fuck, and I don't remember what happened last night.
joi, 15 noiembrie 2018
marți, 16 octombrie 2018
miercuri, 12 septembrie 2018
As mai scrie un pic
As mai scrie un pic, daca n-as avea sufletul gol.
Si as mai scrie un pic, daca nu ar fi scris Makine Jurnalul francez si nu ar fi scris deja tot ce as putea eu sa scriu.
Si tot as mai scrie. As mai scrie un pic pe un colt de strada, cu un ruj roz pal, cu genunchii sfasiati si cu zambetul de nailon.
Si tot as mai scrie un pic, daca n-ar fi doispe noaptea si nu mi-ar fi sete. Si nu mi-ar fi dor. Si as fi treaza si lucida.
Si as mai scrie un pic, cu mainile in buzunare, cu hanoracul visiniu pe mine, cu ochii inchisi. As scrie in capul meu, pe o gresie sparta pe la colturi, as scrie tot ce n-am scris cand mi-era sufletul plin.
As lua cioburile de pe jos, de unde mi s-a spart zambetul, si as scrijeli pe argila moale ca un morman de imbratisari, as scrijeli momente, atingeri si priviri apoase, de seara de iarna.
Si dupa aia nu m-as opri. As mai scrie un pic. As lasa in lumea asta dovezi a tot ce am fost, pentru cand n-o sa mai fiu si tu o sa stii exact la ce seara de iarna si hanorac m-am referit. Si doar tu.
Si as mai scrie un pic inainte sa ma duc, inainte sa inchid ochii. Ti-as mai scrie un pic, ti-as mai lasa bucati din mine, alaturi de epiderme si fire de par, sa le iei in brate cand n-o sa mai fiu.
Si chiar de mi-e somn, tot as mai scrie un pic. As scrie tot ce curge prin vene acum, cand tot ce sunt e o fusta portocalie si un vin fiert si o ploaie de ne-a gonit in casa. As scrie gandindu-ma la...la nimic.
As mai scrie doar un pic, as scrie notele de la melodia aia. Si as desena o pisica langa.
As mai scrie
As mai scrie
As mai scrie un pic...
Pic
Pic
Pic
Ploua?
Si as mai scrie un pic, daca nu ar fi scris Makine Jurnalul francez si nu ar fi scris deja tot ce as putea eu sa scriu.
Si tot as mai scrie. As mai scrie un pic pe un colt de strada, cu un ruj roz pal, cu genunchii sfasiati si cu zambetul de nailon.
Si tot as mai scrie un pic, daca n-ar fi doispe noaptea si nu mi-ar fi sete. Si nu mi-ar fi dor. Si as fi treaza si lucida.
Si as mai scrie un pic, cu mainile in buzunare, cu hanoracul visiniu pe mine, cu ochii inchisi. As scrie in capul meu, pe o gresie sparta pe la colturi, as scrie tot ce n-am scris cand mi-era sufletul plin.
As lua cioburile de pe jos, de unde mi s-a spart zambetul, si as scrijeli pe argila moale ca un morman de imbratisari, as scrijeli momente, atingeri si priviri apoase, de seara de iarna.
Si dupa aia nu m-as opri. As mai scrie un pic. As lasa in lumea asta dovezi a tot ce am fost, pentru cand n-o sa mai fiu si tu o sa stii exact la ce seara de iarna si hanorac m-am referit. Si doar tu.
Si as mai scrie un pic inainte sa ma duc, inainte sa inchid ochii. Ti-as mai scrie un pic, ti-as mai lasa bucati din mine, alaturi de epiderme si fire de par, sa le iei in brate cand n-o sa mai fiu.
Si chiar de mi-e somn, tot as mai scrie un pic. As scrie tot ce curge prin vene acum, cand tot ce sunt e o fusta portocalie si un vin fiert si o ploaie de ne-a gonit in casa. As scrie gandindu-ma la...la nimic.
As mai scrie doar un pic, as scrie notele de la melodia aia. Si as desena o pisica langa.
As mai scrie
As mai scrie
As mai scrie un pic...
Pic
Pic
Pic
Ploua?
joi, 23 august 2018
marți, 21 august 2018
Random thoughts V (cred)
Gandeste-te pentru o secunda la asta.
Cand vinzi imagini goale, iti vor cadea toate, gramada, in cap.
Cand alergi himere, fantome lasate in urma de alti oameni...
Cand...cand in fine iti creezi un univers imaginar cu printi si printese...
Cand dai lectii de morala si shituri unor oameni care ti-au construit si daramat in acelasi timp tie castelul de nisip...
Cand vrei sa fii peste tot...cand in fine stii ca imaginea mea n-o sa dispara niciodata de acolo si te chinui si faci tot ce poti si-ti lasi viata si prieteni ca sa arati ca tot ce poti e mult si...
Cand...cand ti-e frica de te caci pe tine ca o sa se termine si in acelasi timp e dureros, te roade, te umple de furie ca tu nici macar n-ai avut parte de ceva intreg, compact, a fost in pieces...little pieces...ce-a mai ramas dupa ce am luat eu tot; am luat tot calabalacul cand am plecat, am luat toate lucrurile frumoase, toate operele de arta si mi le-am pus frumos in minte, mi-am decorat o camera pe care oricum o tin incuiata mereu si mori de ciuda ca nu ti-am lasat nimic...
Cand stii ca oricum ce pretuiesti tu cu pretul vietii n-a fost destul de bun pentru mine si am lasat in urma o ruina...
Cand te joci cu jucaria stricata a altui copil...ce trist
Cand pozezi in siguranta dar vibrezi ciuda, ura si frica prin toti porii acneici ai pielii tale neingrijite...
Oh
Cand vinzi imagini goale, iti vor cadea toate, gramada, in cap.
Gandeste-te pentru o secunda la asta.
Cand vinzi imagini goale, iti vor cadea toate, gramada, in cap.
Cand alergi himere, fantome lasate in urma de alti oameni...
Cand...cand in fine iti creezi un univers imaginar cu printi si printese...
Cand dai lectii de morala si shituri unor oameni care ti-au construit si daramat in acelasi timp tie castelul de nisip...
Cand vrei sa fii peste tot...cand in fine stii ca imaginea mea n-o sa dispara niciodata de acolo si te chinui si faci tot ce poti si-ti lasi viata si prieteni ca sa arati ca tot ce poti e mult si...
Cand...cand ti-e frica de te caci pe tine ca o sa se termine si in acelasi timp e dureros, te roade, te umple de furie ca tu nici macar n-ai avut parte de ceva intreg, compact, a fost in pieces...little pieces...ce-a mai ramas dupa ce am luat eu tot; am luat tot calabalacul cand am plecat, am luat toate lucrurile frumoase, toate operele de arta si mi le-am pus frumos in minte, mi-am decorat o camera pe care oricum o tin incuiata mereu si mori de ciuda ca nu ti-am lasat nimic...
Cand stii ca oricum ce pretuiesti tu cu pretul vietii n-a fost destul de bun pentru mine si am lasat in urma o ruina...
Cand te joci cu jucaria stricata a altui copil...ce trist
Cand pozezi in siguranta dar vibrezi ciuda, ura si frica prin toti porii acneici ai pielii tale neingrijite...
Oh
Cand vinzi imagini goale, iti vor cadea toate, gramada, in cap.
Gandeste-te pentru o secunda la asta.
Let this be our song, he said.
Scriu asta aici ca sa nu te uit.
Nu imi gasesc cuvintele sa scriu despre tine, nu s-au inventat inca in nicio limba combinatiile de sunete potrivite sa descrie cine esti tu pentru mine.
Barba de dac si ochi de un pamant umed, dimineata, vara, dupa ploaie, in padure. Intre frunze cazute si ramuri subtiri si firave, intre urme de cerbi si pasi stersi de oameni mici si slabi. Acolo is ochii tai.
Vocea cuminte, de om bun la suflet, desi oh stiu prea bine ca nu esti. Voce de citit poezii, langa in pahar de vin, cum mi-ai zis tu pe fundal de metrou gresit.
Pe Venus la tine eram doar noi doi si eu eram legata. Ce prost. Ce parca ai putea vreodata sa ma legi tu pe mine, cu bratele alea firave de pianist al aromelor, cu pisica aia cheala tatuata agresiv pe dosul palmei.
Pe Venus la mine eram noi si mai multa lume si eu ti-am spus 'de-asta te iube...' si mi s-au infipt cuvintele in gat ca un os de peste. Cum sa spun asta? Cand eu n-am spus asta decat o data, pe intuneric, unei maini care imi mangaia degetul arator, cetos, de jumatate de ora? Si tu mi-ai spus 'vezi, tu pui prea multe ziduri intre noi' si eu nu ti-am spus dar m-am gandit 'ce prost esti, cate ziduri am daramat pentru tine si cati pereti am zgariat pana la temelie cu unghiile goale, vinetii', dar nu ti-am spus, doar am zambit. Cum sa spun asta? Cand eu n-am mai spus asta decat o data, cu fundul pe parchetul rece si sufletul in buzunarul altcuiva, in avion, in drum spre alt cer si alte ploi si alte pisici.
In gand la mine, in gand la tine, inima bate intre paranteze rotunde. Zboara tot insectarul din clasa a 6-a in stomacurile noastre goale doar cand te aud si ma auzi si imi spui 'de ce tipi?' si spun 'nu tip, doar am emotii ca te aud'.
'N-am simtit niciodata asta', mint. 'Nici eu', minti. Si intre paranteze rotunde alearga fantome de iubiri neimplinite, singuratate si strans din umeri.
Ah, ce-mi faci tu mie, cu vocea aia firava de om bolnav sau poate doar obosit. Cu bidimensionalitatea asta dureroasa a...a tot. Cu parantezele tale rotunde si mesajele de dimineata. Cu fluturi si tot regnul animal in capul meu. Cu 'viata e frumoasa si dupa...', 'si dupa...?', 'stii tu!'.
Normal ca stii.
Vezi, n-am cuvinte sa scriu despre tine.
Nu imi gasesc cuvintele sa scriu despre tine, nu s-au inventat inca in nicio limba combinatiile de sunete potrivite sa descrie cine esti tu pentru mine.
Barba de dac si ochi de un pamant umed, dimineata, vara, dupa ploaie, in padure. Intre frunze cazute si ramuri subtiri si firave, intre urme de cerbi si pasi stersi de oameni mici si slabi. Acolo is ochii tai.
Vocea cuminte, de om bun la suflet, desi oh stiu prea bine ca nu esti. Voce de citit poezii, langa in pahar de vin, cum mi-ai zis tu pe fundal de metrou gresit.
Pe Venus la tine eram doar noi doi si eu eram legata. Ce prost. Ce parca ai putea vreodata sa ma legi tu pe mine, cu bratele alea firave de pianist al aromelor, cu pisica aia cheala tatuata agresiv pe dosul palmei.
Pe Venus la mine eram noi si mai multa lume si eu ti-am spus 'de-asta te iube...' si mi s-au infipt cuvintele in gat ca un os de peste. Cum sa spun asta? Cand eu n-am spus asta decat o data, pe intuneric, unei maini care imi mangaia degetul arator, cetos, de jumatate de ora? Si tu mi-ai spus 'vezi, tu pui prea multe ziduri intre noi' si eu nu ti-am spus dar m-am gandit 'ce prost esti, cate ziduri am daramat pentru tine si cati pereti am zgariat pana la temelie cu unghiile goale, vinetii', dar nu ti-am spus, doar am zambit. Cum sa spun asta? Cand eu n-am mai spus asta decat o data, cu fundul pe parchetul rece si sufletul in buzunarul altcuiva, in avion, in drum spre alt cer si alte ploi si alte pisici.
In gand la mine, in gand la tine, inima bate intre paranteze rotunde. Zboara tot insectarul din clasa a 6-a in stomacurile noastre goale doar cand te aud si ma auzi si imi spui 'de ce tipi?' si spun 'nu tip, doar am emotii ca te aud'.
'N-am simtit niciodata asta', mint. 'Nici eu', minti. Si intre paranteze rotunde alearga fantome de iubiri neimplinite, singuratate si strans din umeri.
Ah, ce-mi faci tu mie, cu vocea aia firava de om bolnav sau poate doar obosit. Cu bidimensionalitatea asta dureroasa a...a tot. Cu parantezele tale rotunde si mesajele de dimineata. Cu fluturi si tot regnul animal in capul meu. Cu 'viata e frumoasa si dupa...', 'si dupa...?', 'stii tu!'.
Normal ca stii.
Vezi, n-am cuvinte sa scriu despre tine.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)