Random thoughts VIII

Dupa o varsta incolo, viata devine scary as fuck. Devine atat de inspaimantatoare incat alegi s-o ignori cu aerul ca esti ocupat si ai multa treaba.
Daca te gandesti bine, de-aia se chinuie adultii sa isi gaseasca atatea ocupatii, joburi peste joburi, cu cat mai multe ore de overtime cerute, copii, viata sanatoasa, mers in parc, la film, la sala, emisiuni la televizor, curatenie zilnic, spalat haine, trezit devreme, mers cu metroul, timp in care oricum stau pe Facebook, totul cat sa nu ne gandim la nimic. Mergem la culcare obositi ca niste cai, cu mintea amortita, cat sa nu mai gandim. Ne e frica sa ne gandim la viata, sa ne intrebam daca suntem in locul potrivit sau nu, pentru ca viata e scary as fuck.
Evit constient sa ma gandesc la anumite subiecte. Cum ar fi moartea. Ma inspaimanta atat de tare, atat moartea mea, cat si a altora. Mi-e frica sa ma gandesc de fiecare data cand invart cheia in usa si dau fuga pe scari spre lume ca, hei, poate fi ultima data cand faci asta, cand iti auzi ecoul de om, de fiinta, pe cimentul ciobit pe la colturi, ca e ultima data cand usa de la scara scoate acel "iiii" enervant cand o deschizi pe interior, ca, in fine, intelegi. Mi-e frica sa ma gandesc mai ales la ce ecou ar exista in lume daca s-ar intampla, ca din hazard sau planificare cosmica, sa mori pur si simplu in drum spre viata. Ce ar simti Pamantul in prima dimineata cand nu mi-ar mai simti ecoul pasilor pe suprafata lui capricioasa? Ce ar spune cerul cand s-ar uita in jos si nu mi-ar mai gasi privirea enervata de lumina si culoare? Ce ar spune oamenii care in mod normal ma vad in autobuz, pe strada, la munca - ar simti asa ca un fior, ca exista un gol undeva in universul asta lasat de cineva, un gol pe care nimeni niciodata nu il va putea umple, un gol infinit si singur si trist?
Ma inspaimanta atat de tare sa ma gandesc la moartea altora. Mai ales la moartea lui Lili. Imi provoaca un atac de panica instant doar cand ma gandesc la ce a simtit Lili cand a murit. Ma sufoc si eu cum s-a sufocat si ea cu aerul murdar, imi transpira palmele si-mi explodeaza tamplele. Unde e Lili acum, ma intreb? Stie ce s-a intamplat si daca da, e impacata? Sau ar fi vrut sa mai stea un pic pe aici? Cum ar fi Lili acum, dar nu ar fi...ma rog, cum e? Simt un nod in gat si acum cand ma gandesc la ea, care ma opreste sa plang, doar ma sufoca. Nici nu pot sa ma uit la poze cu Lili fara sa ma apuce dracii si sa-mi vina sa-mi vars furia pe orice entitate stupida care a hotarat asta. Si ma imspaimanta ca asa cum a fost Lili, poate sa fie oricine iubesc eu. Azi, maine, peste 2 zile. Oricine iubesc eu poate sa dispara de pe pamant intr-o clipire de gene si eu nu am deloc control. Nu pot sa protejez pe nimeni. Sunt singura si fara putere intr-o lume cruda, nedreapta, cu legi pe care nu le intelegem.
Mi-e frica sa ma intreb daca fac ce trebuie cu viata mea. Daca ma bucur destul, daca imi iau ce pot, cat sunt tanara si cu energie. Ma inspaimanta sa imi traiesc visele, mi-e frica sa-mi infrunt demonii, mi-e frica sa imi mai privesc ce iubesc in ochii, fara teama sa nu pierd. Mi-e frica de oameni si de ceea ce pot ei sa-mi faca, in jocul asta bolnav de-a iubitul si de-a pentru totdeauna. Bullshit. Mi-e frica de fiecare data cand strang pe cineva in brate ca, wow, hei, poate fi pentru ultima data, pentru ca oamenii pleaca de langa tine fara sa se uite in urma, te tarasc de o mana prin noroi si-apoi se urca in primul tren catre orasul "fara tine". Mi-e frica sa scriu o carte, de teama unei respingeri si a unei dezamagiri pe care poate nu o pot duce.
Mi-e frica sa mai strang in brate, mi-e frica sa mai iubesc. Mi-e frica sa deschid usi oamenilor. Mi-e frica sa stau aici si mi-e frica sa plec. Mi-e frica sa ma culc si mi-e frica sa ma trezesc. Mi-e frica de timpul pe care il am si mi-e oh atat de frica de timpul pe care nu-l mai am. Sunt un om atat de vulnerabil, de anxios, de speriat. Si stiu ca oricine ar fi, daca si-ar da jos masca de "cate am de facut" din cand in cand.