știu că sunt un haos

știuu că sunt un haos, chiar știu.
sunt capricioasă și nu respect nicio regulă.
mă las condusă de instincte ca un nou născut.
sunt rea ca un pui de leu câteodată.
nu accept refuzuri, nu mă mulțumesc cu ceea ce primesc și caut tot mai mult să obțin atenție.
sunt un copil, mă bazez pe stări, pe chef, mă ghidez empiric, nu accept argumente, mai mult decât atât, nici măcar nu le ascult.
nu te susțin cu toate nebuniile tale, proprii sau figurate și te tachinez mereu.
mă prefac uneori plictisită de tâmpeniile tale.
uneori pur și simplu nu te ascult deloc.
mă supăr, mă alint, râd fără motiv.
vorbesc tare în public și te fac de râs.
mă îmbrac urât și fără nicio noimă. am acnee.
mă supăr când cineva îmi atinge părul.
sunt ochelaristă și nu mă orientez niciodată în spațiu.
nu am nimic în comun cu tine, nu îți ascult muzica, nu-ți înțeleg gândirea.
și da, uneori nu te ascult deloc. dar hei! asta doar pentru că mă distragi cu șarmul tău, you bastard!

știu că sunt un haos.
îmi las hainele și inelul peste tot prin casă.
mâinile mele miros mereu a țigări.
uneori uit să-mi pun cerceii.
nu trec mai niciodată pe roșu și îmi fac abonament la RATB.
întârzii peste tot, deși nu intenționez.
ascult muzici din ce în ce mai proaste și comerciale - în ele mă regăsesc acum.
nu mai am înclinații intelectuale - nu mai citesc. m-am oprit. nu îmi mai plac subiectele dificile. nu prea mai beau alcool atât de mult.
am doar munca. și o iubesc. îmi iubesc munca.
sunt un pic pedantă uneori.
n-am deloc răbdare, sunt repezită, mereu mă grăbesc, fac lucrurile pe fugă și pe ultima sută de metri, mă hotărăsc fără să mă gândesc, mă bazez pe haosul din capul meu și pe intuițe. mă plictisesc repede.
dimineața îmi place  să ascult Pink Floyd.
dorm pe mijlocul patului și fur toată pătura.

sunt un haos pe două picioare, obositor. dar hei! asta nu te împiedică să mă distragi și mai tare cu șarmul tău.

Faptul că mi-e dor de el nu era nici pe departe cea mai proastă parte.

Cea mai proastă era că lui nu îi era dor de mine.

Că nimic din mine nu lăsase o amprentă în el.

Minute întregi rămâneam cu ochii pe fereastră retrăind în detaliu toate momentele care existaseră între noi și mă puneam în locul lui - chiar nimic să nu îi fi rămas întipărit în minte? Niciun gest? Nicio replică? Nici măcar un decor? O grimasă? Un zâmbet? Nici măcar un capac de bere într-o poziție nenaturală? Tot ce existase între noi nu se construise pe bază de comunicare, gesturi sau alte aspecte ce țin de ființa umană - nu, se contruise pe bază de decoruri, sunete, culori și gusturi. Ca să-mi aduc aminte de el într-o manieră detaliată trebuia doar să merg pe aceleași drumuri, să ascult aceleași muzici în aceleași locuri, să văd aceleași străzi, să beau aceleași beri, să privesc aceeași copaci, să fumez aceleași țigări. Și niciodată imaginea n-avea să fie completă - avea să lipsească mereu câte un detaliu: un parfum, o fustă, o țigară electronică, un mail, o barbă sau un zâmbet.Din ce în ce mai multe lucruri dispăreau cu vremea și eu rămâneam doar cu o imagine încețoșată a unui om de care mă atașasem fără să știu, când eram mai hotărâtă să nu o fac. Și din păcate nici nu era nevoie ca imaginea să fie completă ca să-mi lipsească el cu totul.

Cui îi mai trebuie un puzzle cu piesele împrăștiate, uzate, când e atât de simplu să ștergi geamul de abur și să cauți cuminte un nou străin pe care să-l descoperi piesă cu piesă, fără să știi dacă e sau nu bucata care lipsește din propriul tău puzzle? 

O să îmi treacă mie și de data asta :)

Câteva lucruri pe care nu le suport pe Facebook

Fără comentarii sau intenții moralizatoare:

1. Fotografii de "copertă" cu persoana în cauză (mai ales dacă vorbim și de poze de copertă și profil din aceeași ipostază / context / ocazie etc)

2. Verii / mătușile / fostele profesoare / orice altă rudă de la țară care lasă comentarii jenante, cu trimitere la amintiri nu foarte plăcute din copilăriile îndepărtate.

3.Comentariile din partea prietenilor "posesivi", la modul "frumoasa mea" / "scumpa mea" / "....(bla bla bla) mea".

4. Chaturile în secțiunea de comenturi între diverși prieteni.

5. Aduceri aminte în secțiunea de comenturi - "ce mai faci ? îmi place poza. mi-e dor de tine, pup" (tocmai pentru astfel de maniferstări există chatul.

6. Tagurile idioate - în poze de crăciun, paște sau pur și simplu în alte poze complet random.

7. Citatele ieftine cu miros de filozofie mucegăită.

8. Mesajele către un grup.

9.Pozele cu intenție sensibililatoare - cu animale triste, cu copii mutilați, cu bătrâni săraci etc.

10. Share-ul la propriile poze / like-urile la propriile postări.

11. Pozele nereușite, cu un efect răgușit, care se vor artă.

etc.
etc.
etc.

Obsesii urzicești (1)

Sunt construită pe baza obsesiilor. Dacă pentru unii "new is better", pentru mine contează consolidarea unor elemente cheie sau ba din viața mea.

M-am gând că punerea lor pe "hârtie" ar putea fi educativă pentru mine. Unele dintre ele sunt serioase, altele stupide, iar unele nu pot fi nici măcar catalogate cumva.

Primul episod:

O obsesie pe care am căpătat-o recent și despre care nu am avut curajul să vorbesc cu multă lume, pentru simplul motiv că e prea ciudată. Bântuind de zor pe Facebook într-o zi, am găsit o poză cu doi flăcăi frumoși și mi-a sărit în ochi un comment de genul "o să ne fie dor de tine Iorgu". De ce? De ce să îi fie dor de el? Unde e? Am intrat pe profilul lui și am "răsfoit puțin postările". Am aflat că puștiul fusese omorât pe trecerea de pietoni, verde fiind semaforul, la doar 18 ani. Ucigașul a fugit de la locul accidentului. Habar n-am de ce, dar a trebuit să aflu mai multe.  I-am citit profilul de Facebook din "scoarță" în "scoarță". I-am analizat fiecare poză, am citit fiecare mesaj lăsat de prietenii lui. Le-am citit mesajele lăsate când copilul ăsta frumos era în moarte clinică. Am înțeleg ce copil minunat era: frumos, isteț, activ, talentat, plin de viață. Un băiat pe care, dacă aș fi avut vreodată șansa să-l cunosc, l-aș fi adorat.
Am căutat pe net informații legate de accident. Am văzut poze cu Iorgu plin de sânge pe trecerea de pietoni. Am văzut manifestarea făcută de prietenii lui pe aceeași trecere de pietoni pe care a fost ucis. Și nu știu de ce, dar m-am atașat de el. Atât de tare, încât aș fi vrut să-l fi cunoscut măcar o dată înainte.
Răscolind, am găsit o poză de la un concert din Vamă - o poză cu el. La nici un metru de el - Pană și Adriana. Concertul la care am fost împreună. Am  fost și eu acolo, la doar un metru de Iorgu. Și acum mă gândesc că poate chiar l-am cunoscut și poate am poștit un pet de bere cu el după concert.
Complet din întâmplare, în "Noaptea muzeelor", am mers jumatate de oraș pe jos cu Bella. Și dintr-o dată, parcă totalmente random, m-am trezit că traversez aceeași trecere de pietoni pe care a fost călcat Iorgu de mașină. Am fost foarte panicată și nu am dormit câteva nopți, chiar dacă știu că a fost vorba doar de o coincidență. Adică nu sunt nebună, știu că n-a fost niciun semn din partea lui, dar a fost impresionant la momentul respectiv.
Și ca să conchid, situația asta m-a pus mult pe gânduri. Recunosc, am început să mă gândesc mult inclusiv la religie, echilibrul presupus că există în lume și mai ales dreptate. Ce din toate astea există? Poate nimic. Nu există decât o înșiruire de chestii random și asta este toată viața noastră / lumea / universul etc.

postare fără titlu

Aparent, mi-am făcut curaj să scriu din nou aici, după aproximativ o lună. Să văd dacă.

Se pare că nu-mi iese.

Deși ascult muzica bună și dragă. Am dormit toată ziua, am zăcut în pat, cu o durere de cap și o mahmureală teribilă. După o săptămână de muncă în care am renunțat să mai gândesc și m-am complăcut într-un ritm al vieții monoton și tăcut. Un ritm aritmic.

Îmi plac oamenii, fie ei noi sau vechi, cunoscuți sau uitați. Îmi place să-i văd în situații cât mai ciudate și diferite, să le aud poveștile, să-i cunosc, să aflu, să conștientizez cât de complexă e lumea din jurul meu. Am nevoie de lume ca să-mi înțeleg existența.

Tocmai pentru că îmi place să fiu parte din viața unui om, mă ofer întâi pe mine, în intimitatea mea psihică și emoțională.

Și cu toate astea, nu reușesc să-mi dau seama care e limita dintre curiozitate și prietenie. Unde e limita dintre curiozitate și îndrăgostire. Și nu-mi dau seama nici dacă limita asta e diferită de la om la om - dacă unele gesturi mie mi se par naturale, iar altcuiva să-i dea de bănuit că e vorba de îndrăgostire. Dacă e interzis să faci unele chestii la prima întâlnire sau a doua. Dacă trebuie să aștepți un timp înainte să spui ceva anume. Ce noimă au toate regulile astea și cine le cunoaște pe toate? Și de ce oamenilor chiar le pasă de ele?

Nu am chestii de genul. Singurul prag este ca persoana respectivă să mi se pară interesantă. Din momentul ăla, nu mai există niciun fel de limite pe care să mi le autoimpun. Nici măcar una. E greșit? Cine poate să zică asta?

Ah și mă enervează foarte tare când oamenii mă judecă după principiile lor. De ce trebuie tot timpul să catalogăm gesturi și situații drept corecte sau greșite? De ce toate trebuie să presupună din start unele repercursiuni sociale? De ce există oameni care nu mai au curajul să se uite în ochii altcuiva doar pentru că la beție au spus sau au făcut ceva catalogat drept "deplasat" / "greșit" ș.a.m.d. Hai să ne facem viața mai simplă, renunțând la chestiile astea, hai să ne autoeducăm să trăim natural orice ni se întâmplă, necontrolat. Controlul e un bullshit care doar ne complică existența în așa măsură încât ajungem cu toții niște handicapați sociali.

La rândul meu mi se întâmplă să mă trezesc dimineața și mă gândesc că "căcattttt, ce am putut să zic aseară. și când te gândești că mâine mă văd cu oamenii ăștia la muncă." Și ce? De ce să mă complic cu regrete și analize de situații? Lucrurile se întâmplă pentru că sunt dictate de un mecanism din noi, singurul care știe cum ar trebui să funcționăm corect, nu regulile sociale de tot căcatul.

M-ai maturizat

E ca de fiecare dată când ceva te copleșește atât de mult încât nu mai poți vorbi despre lucrur ăla fără un nod în gât, o voce tremurată ca înainte de plâns sau un zâmbet idiot. Eu am zâmbetul. Eu atunci când sunt călcată în picioare de fapte, zâmbesc debusolată și foarte puțini oameni înțeleg de ce zâmbesc.
M-am maturizat. Pot să privesc un om în adâncul sufletului fără să mă sperii și să fug. Pot să aud un te iubesc haotic fără să mă sperii și să fug. Pot să accept o boală psihică fără să mă sperii și să fug. Și să plâng. Pot să stau aici înfiptă în încăpățânarea mea înduioșătoare oricât de ciudat ar părea. Oricât de nemotivată e ea.
Asta nu mai e milă, asta e naivitate, prostie. Nu, asta e afecțiune și altruism. E afecțiune, mamă. M-am îndrăgostit de el.
Nu mi-e frică. Nu mi-e frică de ce-ar putea să-mi facă sau să-și facă. Sau să vă facă. Mi-e frică doar că n-o să mă comport adecvat. Trăiesc în stres. Trăiesc într-un câmp de așteptări. Trăiesc într-un corset de priviri înțepătoare. Dar nu mi-e frică și nu fug. Pentru prima dată, o să încerc să mulez așteptările pe felul meu de-a fi.
Ce am eu?! Ce am eu? Am zâmbetul și veselia. Am capacitatea de a trece cu energie și stare de bine prin toate. Și eu mă panichez și plâng, dar îmi trece. Știu doar că energia mea e suficientă pentru amândoi și că zâmbetul e de-ajuns pentru amândoi. Și că împărțim același mod altruist și bun de-a trăi.
Da, mă deranjează glumele proaste. Proaste proaste proaste. Nu aveți nici măcar bunul simț să le faceți când nu sunt eu de față. Nu, de fapt nu ține de bunul simț, ține de respectarea unor reguli minime de decență morală, de simț uman, de grijă față de sentimentele altora. Sunteți handicapați moral. M-ați dezamăgit. Nu, nu din lașitate nu zic toate astea la lumina zilei și pe cale orală, ci din simplul menajament al nervilor mei. Voi nu înțelegeți.
Din toate astea, am învățat nu că eu sunt un om superior moral, deși mi-ar plăcea să-mi demonstrez într-o zi asta, ci că pur și simplu sunt o inadaptată social. Conduita mea vi se pare ciudată. Alegerile mele vi se par blamabile. Vă e milă de naivitatea mea. Mă obișnuiesc încet încet cu ideea asta.
Mă bucur, pe de altă parte, că sunt oameni care mă susțin.
Nu mă simt vinovată, nici nu victimizez.
Asta e realitatea pe care o trăiesc ca un om mare.

Random thoughts

Uneori, atunci când rămâi în pană de subiecte de discuție, apelezi la amintiri comune. E cel mai comod mod de a întreține o conversație. Și uneori e plăcut.
Urăsc să pierd prieteni. Și cel mai trist e atunci când pierdut nu se referă la ceva real, tangibil și demonstrabil, ci pur emoțional. Urăsc să am prietenii aproape și totuși să simt că i-am pierdut și că nu-i mai am. Amintirile conferă doar un luciu digerabil relațiilor, nu soliditatea pe care toți o căutăm într-o prietenie.
Cu toate astea, îmi place să fac parte dintr-o amintire frumoasă. Deși. Deși conștientizez că așa îmi creez un eu bătrân, inadecvat și desuet. Măcar e ingurgitabil și ca atare comod. Pentru că nu mai am energia socială pe care o aveam înainte.
Pe de altă parte, obișnuința îți conferă o siguranță interacțională care plusează într-o relație. Nu sunt genul de om căruia să-i placă să cunoască oameni noi - nu vreau să mai fiu încorsetată într-o preconcepție pe care să mă simt obligată să o confirm. Pentru că nu-mi place când oameni își fac păreri despre tine. Te simți nesigur. Știi uneori că n-au dreptate și totuși n-ai tăria să le arăți cine ești. Doar timpul echilibrează cumva energiile astea și mulți preferă să plece dezamăgiți. Tocmai de-asta să cunoști oameni înseamnă să-ți asumi riscuri. Nu-mi plac riscurile, așa cum nu-mi place întunericul și dormitul singură.
Există oameni care funcționează perfect pe cont propriu și, surprinzător, sunt aceeași oameni care socializează cel mai bine. În schimb, oamenii care funcționează în haite, ca mine, întâmpină probleme când sunt scoși din habitatul lor natural. Ca și atunci când simt haita prea rece și distantă.
Haita mea e colorată și frumoasă. Oamenii sunt buni sau egoiști, plictisitori sau interesanți. Oamenii sunt oricum oameni și toate detaliile astea îi fac speciali. Nu mai contează exact ce detalii sunt, știi doar că ele există. Nu vreau să ies din haita mea, oricând de incomod m-aș simți în ea.
Prietenii rămân prieteni, oricât de departe te-ai simți de ei. Fizic sau emoțional. Fie că-s în Londra sau în Tineretului, prietenii rămân acolo. Fie actuali, fie măști bătrâne dintr-o amintire veche.
Nu știu de ce îmi plac amintirile, în casa mea nu se cultivau niciodată. Când cineva încerca să deschidă un subiect vechi, tot timpul altcineva dădea sonorul mai tare la televizor sau ieșea din cameră. Amintirile nu erau bune, oamenii uneori nu mai erau deloc și-atunci nu mai rămâne decât să ignori trecutul. Trecutul era rău și trebuia eliminat din existența curentă.
Nu știu când a fost momentul când am început să sanctific de una singură trecutul. Când am început să-i iubesc pe clasicii literaturii și să cred în mitologie și să-mi placă istoria. Nu știu. Poate educația a bătut mediul și ereditatea în cazul meu.
Oricum, deși n-am vârsta și nici personalitatea necesară, am început durerosul proces de întoarcere pe dos a întregului meu creier.