Urmuziana

M-am tot gandit in timpul asta si mi-am dat seama ce va face pe voi demni de dispret. Sunteti importanti pentru mine si stiu si cred ca nu imi pot vedea viata fara voi, dar jur ca va dispretuiesc din tot sufletul meu. Sa luam loc, sa discutam asa cum nu vom putea discuta niciodata fata in fata, pentru ca eu n-am curaj sa va spun asta si n-am curaj sa va pierd, sa mai pierd.

Mi-a luat 2 ani jumate sa inteleg de ce nu te pot suporta in aceeasi incapere cu mine si de ce discutiile cu tine ma fac sa raman prostita. Pentru ca-ti lipseste pasiunea. Iti lipseste feminitatea sufleteasca. Iti lipseste finetea, delicatetea gesturilor mici. Nu esti decat o masinarie programata sa faca lucruri, uneori le face bine, doar ca le face mecanic, fara urma de infiorare. Nu stii sa recunosti o carte buna, o muzica buna, nu stii sa dansezi, nu te-ai lasat niciodata in voia muzicii, nu stii sa plangi, nu poti sa privesti mai mult de 5 minute o fotografie, nu incerci sa cunosti oamenii din jurul tau, nu faci din tine decat o imagine digerabila, nu esti capabila de ura, nu ai curajul sa treci pe langa oamenii demni de dispret fara sa-i saluti, nu stii sa ignori regulile sociale, nu stii sa compari viata cu imaginatia ta, nu stii sa iubesti. Nu esti nimic! Esti doar o bucata de carne care gandeste mecanic. Mi-e sila de tine.

Si mi-a mai luat incat un an si ceva, aproape jumate, sa pot sa te inteleg. Pentru ca mereu aveam impresia ca esti complicat, pentru  ca ma ascultati si zambeai in modul ala misterior. Habar n-aveam  ca zambeai prostit, pentru ca nu m-ai inteles niciodata si pentru ca nu voiai sa-ti tradezi simplitatea intelectuala. E in regula, doar ca au venit momentele in care m-am suparat ca nu mi-ai raspuns potrivit din lipsa de intelegere. Si-am crezut ca esti doar insensibil si ca nu tii la mine. Mi-a luat un an si ceva, aproape jumate, sa inteleg ca de fapt m-ai iubit si n-am stiut sa vad asta, n-am stiut sa te iubesc la fel, ci te-am iubit in modul meu complicat. E pacat, insa trebuie sa recunosc ca e mai bine asa, nu pot sa ma simplific pentru o minte prea lenesa, pentru un suflet prea anesteziat, pentru o mana prea rece. Nu pot nici macar sa mai rad cu aceeasi pofta la glumele tale, pentru ca acum stiu ca ele nu sunt dovada unui zbucium intelectual, ci sunt doar intamplari neuronale. Nu mai pot nici macar sa admir naturaletea ta sociala, pentru ca stiu ca e doar incercarea de a masca o timiditate nativa. Nici nu mai stiu cine esti si acum imi dau seama ca n-am fost niciodata prieteni, pentru ca ai refuzat cu indarjire sa mi te arati asa cum esti, nu mi-ai dat nici indicii, m-ai lasat sa continui in minciuna asta. Te urasc pentru neincrederea acordata.

Punandu-va fata in fata, as constata ca din voi ar iesi o fiinta completa. Tu ai creierul, gandirea, ai puterea de munca si concentrarea, curajul, iar tu ai sufletul, ai simplitatea omului dedat pasiunilor, ai zambetul, ai privirea, ai mana. Dar separat va dispretuiesc egal.