Femeia cu mască

Oamenii îți spun: "totul depinde de tine, de cum privești tu lucrurile. Trebuie să rămâi mereu pozitivă, să te gândești că totul o să fie bine. Și o să vezi că o să fie"
Și tu ce încerci să faci? Să-i asculți. Te gândești că da, ei au dreptate, pentru că sunt Oamenii. Faci ce îți spun Oamenii. Te străduiești că ignori haosul din tine și să rămâi pozitivă. Să te trezești dimineața bucuroasă că e dimineață. Să saluți Oamenii cu multă căldură, pentru că lor le datorezi ceea ce ești. Oamenilor. Ei ți-au zis să fii pozitivă, să privești lucrurile ca fiind cea mai mare realizare a ta. Să te gândești în fiecare dimineață că putea fi și mai rău.
Se face seară. Te duci spre casă, citești o carte, mai scrii un mesaj, te gândești 5 minute la bărbatul tău, asculți o melodie. Te gândești la ziua ta. Cu ce-ai rămas din ea? Cu riduri, nervi, vicii și dureri de cap. Asta e tot ce înseamnă viața ta. Pentru că atitudinea pozitivă nu te ține niciodată toată ziua, deși așa îți spun Oamenii. Te gândești înainte de culcare doar la faptul că ai vrea ca noaptea să țină 40 de ore, să te poți odihni și tu, să ieși din cerc, din horă, din clacă, să te îndepărtezi de Oameni și să fii tu însăți. Și niciodată nu ai timp. Și ultimul tău gând înainte de culcare este: "Ce sens au toate astea?"

Ești într-un cerc de oameni, asculți muzică, dansezi, bagi alcool până reușești să nu-ți mai auzi vocea interioară, care zbiară din toți rărunchii "asta nu ești tu, tu ești altfel". Te distrezi. Așa spun Oamenii, că te distrezi.

Citești o carte. Adori să citești cartea aia, ai citi-o până la ultima ta respirație, așa ți-ai petrece viața, citind o carte, iubind un bărbat, fumând o țigară, FIIND nimic. Așa ar avea mai mult sens viața ta.

Iubești. Iubești un bărbat imatur, egoist, capricios, care nu știe să aibă grijă de sufletul tău, știe să aibă grijă doar de corpul tău. Un bărbat care nu poate să treacă peste imaginea ta de femeie pozitivă, creată artificial. Încerci să rămâi pozitivă, pentru că așa ți-au zis Oamenii. Să vezi părțile bune. Să te gândești doar că îl iubești.

Te întrebi vreodată cum te văd Oamenii? Oamenii te văd capricioasă, ciudată, introvertită și, mai ales Independentă.

Te întrebi vreodată cum te vezi tu, cum ești Tu, tu Omul? Te vezi singură, te vezi singură pe lume, fără nimeni lângă tine, chiar atunci când ești înconjurată de Oameni.  Te vezi singură, te gândești că niciodată nu ai avut pe nimeni lângă tine, să ȘTIE ce să facă, cum să aibă grijă de tine, să nu aibă nevoie de instrucțiuni, fără să fie nevoie ca tu să zici "vreau asta, vreau aia". Și te gândești că ți se trage de la problemele tale familiale, că altfel poate ai fi fost și tu un om normal. Recunoaște, că ai momentele tale de luciditate, când dai la o parte vălul pozitiv și fericit și te vezi așa cum CREZI că EȘTI. Așa cum ești, nu vei ști niciodată și nici altcineva nu va ști.
Tu nu vei ști pentru că te păcălești singură. Cu monologurile interioare despre cât de bine e că e așa și cât de rău ar putea să fie. Cu alcool, cu vicii proaste, care-ți bubuiesc creierii și te îndobitocesc. Te schimbi singură, pentru că NU VREI să știi cine ești. Pentru că vei descoperi că ești cumva cum nu ai vrea să fii.
Ceilalți nu vor ști niciodată, pentru că îi prostești, îi induci în eroare voit cu suprafața asta falsă, ieftină, kitschoasă, de femeie pozitivă. Ești ceea ce VOR Oamenii să fii.
Cum ești tu, nu vei știi niciodată.
Și ești tristă, ai vrea să știi, pentru că te macină până la suferință, te roade pe interior până nu mai rămâi tu deloc. Te toacă celulă cu celulă și idee cu idee. Te omoară încet încet. Și pe de altă parte, nici nu vrei să știi, pentru că ți-e frică, teama e prea mare. "Dacă nu sunt nimeni, dacă sunt nimic pur?". Te roade frica și rămâi mereu în cumpăna asta. CE să fac, te întrebi? Cum să scap din cumpăna asta? Cum să mă TRĂIESC?

Cum?

Sursă

Nimic

Nimic nu e mai frumos decât un bărbat cu ochii albaștri.

Au trecut deja 6 luni de când știu exact cu cine vreau să-mi petrec tot restul vieții. Știu cum.
Am alături de mine cel mai minunat bărbat din lume. Luat individual, e plin de ciudățenii și defecte, însă alături de mine, e cel mai potrivit. Nu văd cum ar putea să fie un om ca să se potrivească cu mine mai mult decât El.
Uneori nu e nimic poetic între noi, sunt discuții despre muncă sau prieteni și gesturi obscene. Sunt lucruri mărunte, umane, glume, bârfe, prostii, discuții administrative despre ce mâncăm azi sau unde mergem. Dar chiar și așa, sunt cele mai frumoase lucruri, pentru că și atunci ne aparținem atât de mult încât e inuman.

Nimic nu e mai frumos decât un bărbat cu ochii albaștri, complet dezbrăcat, cu spatele alb prins sub buzele tale. Cu părul lung și creț întins pe pernă. Cu o țigară uitată între buzele întredeschise. Cu nasul mic, școlăresc, aproape pervers. Cu mâinile mici plimbându-se pe tine ca într-un sanctuar păgân. Cu gândurile aiurea și chef de somn. Cu râsul roz și inocent. Uitat de lume, uitat de el, știut numai de tine.

Nimic nu e mai frumos decât să fii atât de intim legat de o ființă umană, legați de un inel și un milion de gânduri. Un miliard de amintiri și sentimente.

Nimic nu e mai frumos decât să îți fie atât de dor de El după câteva minute, să-ți lipsească fiecare gest de-al lui când nu e lângă tine.

Niciun loc, dar absolut niciun loc nu e mai frumos decât în brațele lui, în patul lui, în capul lui. Niciun miros nu e mai frumos decât gelul lui de duș pe pielea ta. Niciun gust nu e mai bun decât gustul de cozonac de pe buzele lui în ajun de Crăciun. Niciun gest nu e mai natural decât să-l săruți. Nicio zi nu e mai frumoasă decât ziua de 8. Niciun material nu e mai fin decât pielea buzelor lui. Nicio femeie nu e mai a cuiva decât sunt eu a lui acum.

Nimic nu e mai frumos decât bărbatul meu, cu ochi albaștri.

știu că sunt un haos

știuu că sunt un haos, chiar știu.
sunt capricioasă și nu respect nicio regulă.
mă las condusă de instincte ca un nou născut.
sunt rea ca un pui de leu câteodată.
nu accept refuzuri, nu mă mulțumesc cu ceea ce primesc și caut tot mai mult să obțin atenție.
sunt un copil, mă bazez pe stări, pe chef, mă ghidez empiric, nu accept argumente, mai mult decât atât, nici măcar nu le ascult.
nu te susțin cu toate nebuniile tale, proprii sau figurate și te tachinez mereu.
mă prefac uneori plictisită de tâmpeniile tale.
uneori pur și simplu nu te ascult deloc.
mă supăr, mă alint, râd fără motiv.
vorbesc tare în public și te fac de râs.
mă îmbrac urât și fără nicio noimă. am acnee.
mă supăr când cineva îmi atinge părul.
sunt ochelaristă și nu mă orientez niciodată în spațiu.
nu am nimic în comun cu tine, nu îți ascult muzica, nu-ți înțeleg gândirea.
și da, uneori nu te ascult deloc. dar hei! asta doar pentru că mă distragi cu șarmul tău, you bastard!

știu că sunt un haos.
îmi las hainele și inelul peste tot prin casă.
mâinile mele miros mereu a țigări.
uneori uit să-mi pun cerceii.
nu trec mai niciodată pe roșu și îmi fac abonament la RATB.
întârzii peste tot, deși nu intenționez.
ascult muzici din ce în ce mai proaste și comerciale - în ele mă regăsesc acum.
nu mai am înclinații intelectuale - nu mai citesc. m-am oprit. nu îmi mai plac subiectele dificile. nu prea mai beau alcool atât de mult.
am doar munca. și o iubesc. îmi iubesc munca.
sunt un pic pedantă uneori.
n-am deloc răbdare, sunt repezită, mereu mă grăbesc, fac lucrurile pe fugă și pe ultima sută de metri, mă hotărăsc fără să mă gândesc, mă bazez pe haosul din capul meu și pe intuițe. mă plictisesc repede.
dimineața îmi place  să ascult Pink Floyd.
dorm pe mijlocul patului și fur toată pătura.

sunt un haos pe două picioare, obositor. dar hei! asta nu te împiedică să mă distragi și mai tare cu șarmul tău.

Faptul că mi-e dor de el nu era nici pe departe cea mai proastă parte.

Cea mai proastă era că lui nu îi era dor de mine.

Că nimic din mine nu lăsase o amprentă în el.

Minute întregi rămâneam cu ochii pe fereastră retrăind în detaliu toate momentele care existaseră între noi și mă puneam în locul lui - chiar nimic să nu îi fi rămas întipărit în minte? Niciun gest? Nicio replică? Nici măcar un decor? O grimasă? Un zâmbet? Nici măcar un capac de bere într-o poziție nenaturală? Tot ce existase între noi nu se construise pe bază de comunicare, gesturi sau alte aspecte ce țin de ființa umană - nu, se contruise pe bază de decoruri, sunete, culori și gusturi. Ca să-mi aduc aminte de el într-o manieră detaliată trebuia doar să merg pe aceleași drumuri, să ascult aceleași muzici în aceleași locuri, să văd aceleași străzi, să beau aceleași beri, să privesc aceeași copaci, să fumez aceleași țigări. Și niciodată imaginea n-avea să fie completă - avea să lipsească mereu câte un detaliu: un parfum, o fustă, o țigară electronică, un mail, o barbă sau un zâmbet.Din ce în ce mai multe lucruri dispăreau cu vremea și eu rămâneam doar cu o imagine încețoșată a unui om de care mă atașasem fără să știu, când eram mai hotărâtă să nu o fac. Și din păcate nici nu era nevoie ca imaginea să fie completă ca să-mi lipsească el cu totul.

Cui îi mai trebuie un puzzle cu piesele împrăștiate, uzate, când e atât de simplu să ștergi geamul de abur și să cauți cuminte un nou străin pe care să-l descoperi piesă cu piesă, fără să știi dacă e sau nu bucata care lipsește din propriul tău puzzle? 

O să îmi treacă mie și de data asta :)

Câteva lucruri pe care nu le suport pe Facebook

Fără comentarii sau intenții moralizatoare:

1. Fotografii de "copertă" cu persoana în cauză (mai ales dacă vorbim și de poze de copertă și profil din aceeași ipostază / context / ocazie etc)

2. Verii / mătușile / fostele profesoare / orice altă rudă de la țară care lasă comentarii jenante, cu trimitere la amintiri nu foarte plăcute din copilăriile îndepărtate.

3.Comentariile din partea prietenilor "posesivi", la modul "frumoasa mea" / "scumpa mea" / "....(bla bla bla) mea".

4. Chaturile în secțiunea de comenturi între diverși prieteni.

5. Aduceri aminte în secțiunea de comenturi - "ce mai faci ? îmi place poza. mi-e dor de tine, pup" (tocmai pentru astfel de maniferstări există chatul.

6. Tagurile idioate - în poze de crăciun, paște sau pur și simplu în alte poze complet random.

7. Citatele ieftine cu miros de filozofie mucegăită.

8. Mesajele către un grup.

9.Pozele cu intenție sensibililatoare - cu animale triste, cu copii mutilați, cu bătrâni săraci etc.

10. Share-ul la propriile poze / like-urile la propriile postări.

11. Pozele nereușite, cu un efect răgușit, care se vor artă.

etc.
etc.
etc.

Obsesii urzicești (1)

Sunt construită pe baza obsesiilor. Dacă pentru unii "new is better", pentru mine contează consolidarea unor elemente cheie sau ba din viața mea.

M-am gând că punerea lor pe "hârtie" ar putea fi educativă pentru mine. Unele dintre ele sunt serioase, altele stupide, iar unele nu pot fi nici măcar catalogate cumva.

Primul episod:

O obsesie pe care am căpătat-o recent și despre care nu am avut curajul să vorbesc cu multă lume, pentru simplul motiv că e prea ciudată. Bântuind de zor pe Facebook într-o zi, am găsit o poză cu doi flăcăi frumoși și mi-a sărit în ochi un comment de genul "o să ne fie dor de tine Iorgu". De ce? De ce să îi fie dor de el? Unde e? Am intrat pe profilul lui și am "răsfoit puțin postările". Am aflat că puștiul fusese omorât pe trecerea de pietoni, verde fiind semaforul, la doar 18 ani. Ucigașul a fugit de la locul accidentului. Habar n-am de ce, dar a trebuit să aflu mai multe.  I-am citit profilul de Facebook din "scoarță" în "scoarță". I-am analizat fiecare poză, am citit fiecare mesaj lăsat de prietenii lui. Le-am citit mesajele lăsate când copilul ăsta frumos era în moarte clinică. Am înțeleg ce copil minunat era: frumos, isteț, activ, talentat, plin de viață. Un băiat pe care, dacă aș fi avut vreodată șansa să-l cunosc, l-aș fi adorat.
Am căutat pe net informații legate de accident. Am văzut poze cu Iorgu plin de sânge pe trecerea de pietoni. Am văzut manifestarea făcută de prietenii lui pe aceeași trecere de pietoni pe care a fost ucis. Și nu știu de ce, dar m-am atașat de el. Atât de tare, încât aș fi vrut să-l fi cunoscut măcar o dată înainte.
Răscolind, am găsit o poză de la un concert din Vamă - o poză cu el. La nici un metru de el - Pană și Adriana. Concertul la care am fost împreună. Am  fost și eu acolo, la doar un metru de Iorgu. Și acum mă gândesc că poate chiar l-am cunoscut și poate am poștit un pet de bere cu el după concert.
Complet din întâmplare, în "Noaptea muzeelor", am mers jumatate de oraș pe jos cu Bella. Și dintr-o dată, parcă totalmente random, m-am trezit că traversez aceeași trecere de pietoni pe care a fost călcat Iorgu de mașină. Am fost foarte panicată și nu am dormit câteva nopți, chiar dacă știu că a fost vorba doar de o coincidență. Adică nu sunt nebună, știu că n-a fost niciun semn din partea lui, dar a fost impresionant la momentul respectiv.
Și ca să conchid, situația asta m-a pus mult pe gânduri. Recunosc, am început să mă gândesc mult inclusiv la religie, echilibrul presupus că există în lume și mai ales dreptate. Ce din toate astea există? Poate nimic. Nu există decât o înșiruire de chestii random și asta este toată viața noastră / lumea / universul etc.

postare fără titlu

Aparent, mi-am făcut curaj să scriu din nou aici, după aproximativ o lună. Să văd dacă.

Se pare că nu-mi iese.

Deși ascult muzica bună și dragă. Am dormit toată ziua, am zăcut în pat, cu o durere de cap și o mahmureală teribilă. După o săptămână de muncă în care am renunțat să mai gândesc și m-am complăcut într-un ritm al vieții monoton și tăcut. Un ritm aritmic.

Îmi plac oamenii, fie ei noi sau vechi, cunoscuți sau uitați. Îmi place să-i văd în situații cât mai ciudate și diferite, să le aud poveștile, să-i cunosc, să aflu, să conștientizez cât de complexă e lumea din jurul meu. Am nevoie de lume ca să-mi înțeleg existența.

Tocmai pentru că îmi place să fiu parte din viața unui om, mă ofer întâi pe mine, în intimitatea mea psihică și emoțională.

Și cu toate astea, nu reușesc să-mi dau seama care e limita dintre curiozitate și prietenie. Unde e limita dintre curiozitate și îndrăgostire. Și nu-mi dau seama nici dacă limita asta e diferită de la om la om - dacă unele gesturi mie mi se par naturale, iar altcuiva să-i dea de bănuit că e vorba de îndrăgostire. Dacă e interzis să faci unele chestii la prima întâlnire sau a doua. Dacă trebuie să aștepți un timp înainte să spui ceva anume. Ce noimă au toate regulile astea și cine le cunoaște pe toate? Și de ce oamenilor chiar le pasă de ele?

Nu am chestii de genul. Singurul prag este ca persoana respectivă să mi se pară interesantă. Din momentul ăla, nu mai există niciun fel de limite pe care să mi le autoimpun. Nici măcar una. E greșit? Cine poate să zică asta?

Ah și mă enervează foarte tare când oamenii mă judecă după principiile lor. De ce trebuie tot timpul să catalogăm gesturi și situații drept corecte sau greșite? De ce toate trebuie să presupună din start unele repercursiuni sociale? De ce există oameni care nu mai au curajul să se uite în ochii altcuiva doar pentru că la beție au spus sau au făcut ceva catalogat drept "deplasat" / "greșit" ș.a.m.d. Hai să ne facem viața mai simplă, renunțând la chestiile astea, hai să ne autoeducăm să trăim natural orice ni se întâmplă, necontrolat. Controlul e un bullshit care doar ne complică existența în așa măsură încât ajungem cu toții niște handicapați sociali.

La rândul meu mi se întâmplă să mă trezesc dimineața și mă gândesc că "căcattttt, ce am putut să zic aseară. și când te gândești că mâine mă văd cu oamenii ăștia la muncă." Și ce? De ce să mă complic cu regrete și analize de situații? Lucrurile se întâmplă pentru că sunt dictate de un mecanism din noi, singurul care știe cum ar trebui să funcționăm corect, nu regulile sociale de tot căcatul.