Despre despărțire

Despre despărțiri oamenii vorbesc mult și prost. Toată lumea se crede expert în despărțiri și toate lumea îți spune cum e mai bine să o faci și cum să-ți revii după ea. Pe toate blogurile triste oamenii vorbesc despre durerea post-despărțire, toată lumea știe citate despre cum e mai bine să mergi înainte decât să rămâi înțepenit într-o relație nefericită. Toți vorbesc despre despărțire ca despre smulgerea unui plasture de pe piele, iar de ce simți...ca de durerea aia puternică și trecătoare pe care o simți în locul ăla după ce ai tras. Toți cred că despărțirea e o strângere de mână, un zâmbet trist fluturat prin geamul unui autobuz, trei săptămâni de lacrimi și înghețată și o nouă iubire.

Despre tot ceea ce spui ei, eu spun "You are fucking faking, fuckers!".

Pentru că lucrurile sunt mult mai complicate de atât, dacă iubești cu adevărat. Despărțirea e, dacă vrei, ca primul tatuaj - te gândești cât o să te doară și amâni, amâni și amâni la infinit. Chiar dacă știi că după o să fii fericit și o să arate bine pe piele, ți-e teamă. Și chiar când îți faci curaj, durează atât de mult, te sâcâie atât de tare acul ăla nenorocit și fiecare înțepătură amplifică durerea, apoi te obișnuiești cu durerea și te relaxezi și din nou te doare. De milioane de ori.

Despărțirea nu e datul mâinilor și zâmbetul ăla atât de cunoscut. Despărțirea este fiecare clipă în care simți că te-ai îndepărtat de el, în care simți că interesul unuia pentru altul a scăzut, că știi atât de multe despre omul ăsta încât ai obosit să-l mai asculți, în care simți că relația ta se caracterizează prin comoditate. Despărțirea se instalează între doi oameni mult înainte ca ruptura efectivă să se producă - săptămâni, luni și chiar ani în cazul unora înainte. Despărțirea e ca un cancer care mănâncă relația, o roade constant, cuminte, conștiincios. Despărțirea este o ceartă care apare de nicăieri, este un zâmbet aruncat unui străin, este singurătatea pe care o simți lângă el, este senzația aia că nimeni nu te înțelege, despărțirea este alegerea de a face altceva în loc de a sta cu el, despărțirea este zbuciumul să înțelegi ce nu merge, ce faci prost, ce poți să faci mai bine. Și într-un final, când boala asta este în faza terminală, despărțirea este întrebarea "merită să mai face ceva ca lucrurile să meargă bine?"

Tratamentul despărțirii sau ceea ce ține relația în viață este gândul că nimeni niciodată n-o să te iubească așa! Ești sigură! Simți și știi că nimeni vreodată în viața asta sau în viața viitoare nu te va înțelege atât de mult, nu îi va păsa atât de mult de nimicurile tale, nu te va privi cu atâta dragoste, nu-ți va lăsa atâtea amintiri frumoase, nimeni nu se va tatua pentru tine și nu  te va duce la Brașov într-o iarnă îngrozitor de geroasă, doar pentru că nu știi unde să ieși vineri seara. Este cel mai puternic sentiment pe care l-ai simțit îndreptat către tine și din tine. Este singura dată în viața ta de căcat când vei simți asta.

E ceva ce poți să accepți?

Și în tine se dă o luptă, până când relația însăși devine o luptă dintre doi oameni care s-au iubit enorm cândva și a căror dragoste se duce în neant, rușinată de ceea ce au ajuns oamenii ăștia. Rușinată de halul în care își vorbesc, se ceartă, se ignoră.


Iar durerea, oh! Niciodată nu e așa cum o descriu necunoscătorii. Niciodată nu e ca durerea de după ce ți-ai smuls un plasture. Fuckers! Ce se simte e confuzie, e un mixt de senzații, sentimente, emoții și stări. Atât de multe și de diferite, încât niciodată nu înțelegi ce e cu tine, atât de puternice, încât pur și simplu te dărâmă emoțional.

Știi ce e cel mai dureros? Că te hotărăști să smulgi plasturele și te răzgândești pe parcurs. Îl lași jumate lipit, iar cealaltă jumătate, pe care ai apucat să o tragi de pe piele, încerci s-o pui la loc. Stă, dar nu o să mai fie niciodată la fel de bine lipită. Și cu cât de răzgândești mai des, cu atât plasturele ăla stă mai prost și mai neconvingător pe piele. E doar o relație la aparate - ce faci, le scoți din priză sau nu?

Unii oameni trăiesc pentru viitor. Își agonisesc cu grijă nimicuri materiale, iubesc cu frică, strâng în brațe relații sigure și prietenii vechi. Sunt oamenii care se culcă în fiecare noapte cu frică, sunt oamenii care traversează doar pe verde, care își educă odraslele după regulile pedagogiei clasice, care nu își schimbă jobul, care fac sport și nu consumă alcool. Cu toate că oamenii ăștia trăiesc pentru viitor, ei sunt cel mai conservatori dintre toți.

Alții trăiesc pe principiul carpe diem. Sunt oamenii cei mai putreziți pe dinăuntru, oamenii măcinați de vicii, nesomn, pasiuni devastatoare. Sunt oamenii cu cele mai mari găuri în suflete și totuși sunt oamenii cel mai fericiți din lume. Pentru că orice gaură se poate umple cu alte găuri până când gaura devine infinită și oamenii mor.

Eu în schimb trăiesc pentru trecut. Îmi ordonez frumos toate amintirile pe rafturi bine șterse de praf și le admir în fiecare dimineață. Amintirele sunt cele care îmi smulg zâmbete pe furiș, în metrou sau la muncă. Totul e special. Oamenii sunt mai frumoși în amintiri, mai frumoși și mai interesanți. Locurile capătă un aer boem. Frazele popuiesc în minte ca un stol de păsări pe un cer cuminte de vară.

Cum toată lumea își agonisește ceva, unii bunurile materiale, alții viciile și durerile, eu îmi agonisesc amintiri, agonisesc oameni de care să-mi amintesc târziu, păstrez cuvinte, strâng mimici și gesturi mici, depozitez obsesii, memorez fețe, pun bine locuri și scaune, stochez capace de bere și melodii.

Nu mă satur. Creierul meu e o hală imensă, în care încape orice. Pot să păstrez orice gunoaie, are grijă singur să îți facă curățenie. Și știe singur să își facă filmul.

..................................................................................................................................................

O bancă în parc într-un oraș străin și un bărbat extrem de frumos care doarme. Idiotul. De Dostoievski. O melodie care te-a lăsat cu gura căscată, când te pregăteai să ieși din casă. O mănusă uitată într-o mână străină în stația de autobuz. O prietenă slabă care râdea atât de frumos. O noapte pierdută în Centrul Vechi cu un inginer bătrân și cu un poet. Un alt poet, mai tânăr și mai plin de ură. Un premiu și o coroniță. Brațul Borcea. Primul sărut. Cortul tău din Vama Veche. Prima bere și prima țigară. Tatuajul și cum te ținea el de mână, pentru că știa că te doare. Un băiat ras în cap care a suportat un festival al culturii rrome pentru tine. Bodegile ordinare. Concertele cu Luna amară și tunsoarea ta bob. Băiatul din metrou cu brățara identică. Trezitul la 4 dimineața, țigara de la răsărit și un sărut furat în Kulturhaus. Cârlionții și ochelarii. Liviu Rebreanu, Călinescu, Vargas Llosa, Perez Reverte, Novecento, profa aia genială de literatură universală de la care ai învățaaat atâtea lucruri, Pisica Movica, Euripide, Sofocle, Homer, Goethe, Maestrul și Margareta și plicul de supă strecurat în ea, filmul După dealuri, Oktoberfest, ploaia, privirea lui alunecând pe fundul meu când mă duceam către baie, sceneta din Niște Domni și Fii și primul sărut. Heli, Asalt la Casa Albă. Marchizul de Sade. Rara și Moldoveanul și gemul de gutui al maică-mii. Papucii pufoși. Clătitele de 1 martie. Primul an, primii 22 de ani.

........................................................................................................................................

Nu ești niciodată singură.

......................................................................................................................................
Cât gol e încă aici. Să nu te păcălești și tu să îl astupi cu vicii. Ai grijă să agonisești cât mai mute amintiri.

Random thoughts III

Și atunci ai știut. Pur și simplu ai știut.

Ai știu că pentru tine e sfârșitul, pentru că ți-ai dat seama că dacă tu continui să fii sinceră cu tine, EL o să-și dea seama, pentru că EL te cunoaște atât de bine și știe să se uite în tine, să bage mână, să răscolească gândurile ca și cum s-ar juca cu niște bine colorate, să sufle praful de pe cele mai ascunse obsesii ale tale. EL știe că ești goală pe interior, că ți-ai ascuns toate amintirile în sertarele minții, ca un sinistrat care își pune la adăpost cele mai prețioase bunuri.
Dar el are toate cheile amărâtelor tale de mobile scâlciate, el știe să desfacă toate ușile și să le dea de pereți. El tânjește după mintea ta, așa cum tânjesc copiii mici după mamă. El știe să citească ce-i acolo, în dosarele alea așezate prost pe dulapuri și pe jos. El are răbdare să cunoască toate femeile leneșe tolănite pe canapele lungi și moi, toate femeile alea care ai fost și care vei fi. El știe să dea tablourile jos de pe pereți și să le tapeteze cu gânduri noi.

Și tu ai știut.
Atunci ai știut că dacă tu continui să îți ții gândurile încuiate, el tot are să le găsească. El o să le găsească, pentru că doar el are răbdare. Pașii lui merg prin creierul tăi pe cărări sălbatice, neumblate de mult, de nimeni.

Atunci ai știut că în capul tău...nu mai ești singură.

Te-ai speriat. Te-ai speriat de pașii ăia care veneau în urma ta, cu doar doi pași în urmă. Te-ai speriat când el gândea tot ce gândiseși tu cu câteva minute înainte. Și ai știut că nu mai poți să îi ascunzi nimic, ai știut că nu mai poți să-l minți, să-l ignori, să mimezi.

Și atunci ți-ai dat seama.
Tot ce-ți mai rămăsese era să te minți pe tine. Să îți strângi în suflet nimicuri, atât de adânc, încât să se topească, să se evapore, să nu mai existe. Pf. Ca un nor ofilit pe un cer de vară. Să-l simți pe el cum aleargă disperat pe urmele tale și să nu găsească nimic. Ca un copoi obosit și flămând.
Să nu mai existe nimic în capul tău, decât un gol care să acopere tot ce poți să simți în afara lui.

Și atunci când ți-ai dat seama, era atât de liniște afară și pe un fundal de burniță nesuferită, ai putut să auzi literalmente sunetul pereților crăpându-se. Al pereților din capul tău. Proaspăt tapetați.

Știi cum ar trebui să te simți și te miri că nu te simți așa.
Îți amintești lucruri atât de aleatoriu, încât te ia amețeala și îți lăcrimează ochii, pentru că creierul tău se supraîncarcă.
Îl lași să plece, fără să-l săruți.
Îi spui să plece, fără să fii conștientă că ăsta e finalul.
Te gândești că ăsta e finalul și vrei să bei o bere.
Vrei să vorbești despre finalul ăsta și nimănui nu-i pasă, nimeni nu este dispus să vorbească, nici măcar el.
Asculți la infinit o melodie. Și nu ai puterea să-ți amintești nici măcar o altă melodie care să se potrivească acum cu starea ta.
Ți-e dor de ceva ce nu a exista și te întrebi cum e posibil. Ți-e dor de relația pefectă pe care nu ați avut-o niciodată.
Te acuzi că ai lăsat relația asta să moară.
Îl acuzi că nu i-a păsat, știi că nu i-a păsat destul.
Îți aburești ochelarii.
Strângi pumnii.
Plângi.
Vrei să fii singură și nu vrei să fii singură.
Nu înțelegi nimic din ultimul an din viața ta, din cea mai dragă ființă a ta, din cele mai frumoase luni ale tale.
Privești înapoi. Privești înainte și nu e nimic.
N-o să uiți niciodată.
O să regreți toată viața ta asta. Toată viața ta. 
Nu poți să trăiești cu el, nu poți să trăiești fără el. Nu ești fericită cu el, nu ești fericită fără el.
Ce faci?

-Tu te-a întrebat vreodată de ce ești așa cum ești? Adică așa, de ce îți place să citești? De ce îți place Edward Norton și bărbații cu parul lung și barbă? De ce îți place mai mult zăpada decât soarele și mai mult înghețata decât jeleurile? Crezi că e doar o întâmplare că ai ieșit așa? Crezi că cineva s-a jucat cu tot felul de ingrediente și la tine a scăpat un pic prea multă maturitate și la mine un pic prea multă rebeliune? Crezi că pur și simplu e cineva cu bagheta care se apucă să arate spre noi și să ne zică cum să fim? Sau chiar e doar o coincidență că ești așa?
-Păi nu zicea ăla Piaget sau cum morți îl chema că omul este rezultatul a trei factori: genetica, educația și mediul?
-Adică e vina lu' mama că îmi place să mă bat cu gaborii și să mâzgălesc pereții?
-Poate e vina faptului că ai chiulit de la școală?
-Îți dai seama că un singur lucru, oricât de mărunt, ar fi putut să facă alt om din mine? Adică, cum ai zis și tu, dacă aș fi mers la o singură oră de chimie în plus, sau dacă m-aș fi îndrăgostit de profa de desen, sau dacă m-aș fi mutat în alt oraș, sau dacă mama ar fi fost mai dură și m-ar fi bătut că nu-mi făceam temele, sau dacă într-o zi îmi rupeam piciorul și stăteam o lună cu el în ghips, îți dai seama că aș fi putut fi alt om?
-Mhm.
-Dă-mi și mie.
-Ia.
-Îți dai seama că nu e deloc o întâmplare dar nici nici cum spune ăla nu e adevărat. Generică, mediu, educație. Și auto-educație.
-Tu nu știi ce-i aia auto-educație. Tu ești prea sălbatic ca să știi.
-Nu, serios acuma. Ție de ce îți place să citești? Te-ai gândit vreodată serios? Te-ai gândit că un eveniment neînsemnat din trecutul tău te-ar fi putut transforma într-o pițipoancă? Sau nu m-ai fi cunoscut. Sau ai fi trăit în altă țară? Te-ai gândit?
-Am prins ideea, get over it. 

Femeia cu mască

Oamenii îți spun: "totul depinde de tine, de cum privești tu lucrurile. Trebuie să rămâi mereu pozitivă, să te gândești că totul o să fie bine. Și o să vezi că o să fie"
Și tu ce încerci să faci? Să-i asculți. Te gândești că da, ei au dreptate, pentru că sunt Oamenii. Faci ce îți spun Oamenii. Te străduiești că ignori haosul din tine și să rămâi pozitivă. Să te trezești dimineața bucuroasă că e dimineață. Să saluți Oamenii cu multă căldură, pentru că lor le datorezi ceea ce ești. Oamenilor. Ei ți-au zis să fii pozitivă, să privești lucrurile ca fiind cea mai mare realizare a ta. Să te gândești în fiecare dimineață că putea fi și mai rău.
Se face seară. Te duci spre casă, citești o carte, mai scrii un mesaj, te gândești 5 minute la bărbatul tău, asculți o melodie. Te gândești la ziua ta. Cu ce-ai rămas din ea? Cu riduri, nervi, vicii și dureri de cap. Asta e tot ce înseamnă viața ta. Pentru că atitudinea pozitivă nu te ține niciodată toată ziua, deși așa îți spun Oamenii. Te gândești înainte de culcare doar la faptul că ai vrea ca noaptea să țină 40 de ore, să te poți odihni și tu, să ieși din cerc, din horă, din clacă, să te îndepărtezi de Oameni și să fii tu însăți. Și niciodată nu ai timp. Și ultimul tău gând înainte de culcare este: "Ce sens au toate astea?"

Ești într-un cerc de oameni, asculți muzică, dansezi, bagi alcool până reușești să nu-ți mai auzi vocea interioară, care zbiară din toți rărunchii "asta nu ești tu, tu ești altfel". Te distrezi. Așa spun Oamenii, că te distrezi.

Citești o carte. Adori să citești cartea aia, ai citi-o până la ultima ta respirație, așa ți-ai petrece viața, citind o carte, iubind un bărbat, fumând o țigară, FIIND nimic. Așa ar avea mai mult sens viața ta.

Iubești. Iubești un bărbat imatur, egoist, capricios, care nu știe să aibă grijă de sufletul tău, știe să aibă grijă doar de corpul tău. Un bărbat care nu poate să treacă peste imaginea ta de femeie pozitivă, creată artificial. Încerci să rămâi pozitivă, pentru că așa ți-au zis Oamenii. Să vezi părțile bune. Să te gândești doar că îl iubești.

Te întrebi vreodată cum te văd Oamenii? Oamenii te văd capricioasă, ciudată, introvertită și, mai ales Independentă.

Te întrebi vreodată cum te vezi tu, cum ești Tu, tu Omul? Te vezi singură, te vezi singură pe lume, fără nimeni lângă tine, chiar atunci când ești înconjurată de Oameni.  Te vezi singură, te gândești că niciodată nu ai avut pe nimeni lângă tine, să ȘTIE ce să facă, cum să aibă grijă de tine, să nu aibă nevoie de instrucțiuni, fără să fie nevoie ca tu să zici "vreau asta, vreau aia". Și te gândești că ți se trage de la problemele tale familiale, că altfel poate ai fi fost și tu un om normal. Recunoaște, că ai momentele tale de luciditate, când dai la o parte vălul pozitiv și fericit și te vezi așa cum CREZI că EȘTI. Așa cum ești, nu vei ști niciodată și nici altcineva nu va ști.
Tu nu vei ști pentru că te păcălești singură. Cu monologurile interioare despre cât de bine e că e așa și cât de rău ar putea să fie. Cu alcool, cu vicii proaste, care-ți bubuiesc creierii și te îndobitocesc. Te schimbi singură, pentru că NU VREI să știi cine ești. Pentru că vei descoperi că ești cumva cum nu ai vrea să fii.
Ceilalți nu vor ști niciodată, pentru că îi prostești, îi induci în eroare voit cu suprafața asta falsă, ieftină, kitschoasă, de femeie pozitivă. Ești ceea ce VOR Oamenii să fii.
Cum ești tu, nu vei știi niciodată.
Și ești tristă, ai vrea să știi, pentru că te macină până la suferință, te roade pe interior până nu mai rămâi tu deloc. Te toacă celulă cu celulă și idee cu idee. Te omoară încet încet. Și pe de altă parte, nici nu vrei să știi, pentru că ți-e frică, teama e prea mare. "Dacă nu sunt nimeni, dacă sunt nimic pur?". Te roade frica și rămâi mereu în cumpăna asta. CE să fac, te întrebi? Cum să scap din cumpăna asta? Cum să mă TRĂIESC?

Cum?

Sursă

Nimic

Nimic nu e mai frumos decât un bărbat cu ochii albaștri.

Au trecut deja 6 luni de când știu exact cu cine vreau să-mi petrec tot restul vieții. Știu cum.
Am alături de mine cel mai minunat bărbat din lume. Luat individual, e plin de ciudățenii și defecte, însă alături de mine, e cel mai potrivit. Nu văd cum ar putea să fie un om ca să se potrivească cu mine mai mult decât El.
Uneori nu e nimic poetic între noi, sunt discuții despre muncă sau prieteni și gesturi obscene. Sunt lucruri mărunte, umane, glume, bârfe, prostii, discuții administrative despre ce mâncăm azi sau unde mergem. Dar chiar și așa, sunt cele mai frumoase lucruri, pentru că și atunci ne aparținem atât de mult încât e inuman.

Nimic nu e mai frumos decât un bărbat cu ochii albaștri, complet dezbrăcat, cu spatele alb prins sub buzele tale. Cu părul lung și creț întins pe pernă. Cu o țigară uitată între buzele întredeschise. Cu nasul mic, școlăresc, aproape pervers. Cu mâinile mici plimbându-se pe tine ca într-un sanctuar păgân. Cu gândurile aiurea și chef de somn. Cu râsul roz și inocent. Uitat de lume, uitat de el, știut numai de tine.

Nimic nu e mai frumos decât să fii atât de intim legat de o ființă umană, legați de un inel și un milion de gânduri. Un miliard de amintiri și sentimente.

Nimic nu e mai frumos decât să îți fie atât de dor de El după câteva minute, să-ți lipsească fiecare gest de-al lui când nu e lângă tine.

Niciun loc, dar absolut niciun loc nu e mai frumos decât în brațele lui, în patul lui, în capul lui. Niciun miros nu e mai frumos decât gelul lui de duș pe pielea ta. Niciun gust nu e mai bun decât gustul de cozonac de pe buzele lui în ajun de Crăciun. Niciun gest nu e mai natural decât să-l săruți. Nicio zi nu e mai frumoasă decât ziua de 8. Niciun material nu e mai fin decât pielea buzelor lui. Nicio femeie nu e mai a cuiva decât sunt eu a lui acum.

Nimic nu e mai frumos decât bărbatul meu, cu ochi albaștri.