Eu imi amintesc doar lucrurile bune.

Eu nu-mi amintesc partile rele. Nu. Imi amintesc doar lucrurile bune. Imi amintesc atat de multe lucruri bune, incat ma mir ca plang acum. Ma surprind zambind printre lacrimi, cu buzele umezite de dor, cu obrajii ridati de timp. Singuratatea nu ma amaraste, nu ma inghite, nu ma sufoca. E doar un exercitiu de memorie si descopar fericita ca tot ce am inmagazinat in sertarele vremii trecute sunt intamplarile frumoase. Si in special pe tine. Te stiu in intregime, n-am uitat nimic. Fiecare celula a epidermei, fiecare suflare strivita pe mine, fiecare vibratie a glasului. Tot esti in mine, te pastrez aici si nimeni n-o sa te inlocuiasca.
Eu imi amintesc doar partile bune. Imi amintesc de budinca pregatita de tine, pe care am mancat-o direct din cratita, pe covorul din sufragerie. Era atat de dulce, incat faceam concurs pentru fiecare cana de apa. Pana cand m-am saturat si ti-am dat si tie din cana mea. M-ai privit contrariat, pentru ca tu luai fiecare competitie in serios. Am ras stanjenita. M-ai pupat pe frunte si mi-ai zis ca nu, nu poti bea din apa mea, fiindca o sa te simti invins. Si ce? Erai invins de mine. Era atat de grav?
Imi amintesc de saptamana aia de dormit in cort. Dupa vreo trei zile, erai deja nervos. Tipai des si la un moment dat mi-ai dat o palma. A fost prima dintr-un sir lung si parca nesfarsit. Ziceai ca ai dormit in salbaticie doar pentru mine, pentru capriciile mele de adolescenta hippy si rebela, dar ca nu mai suporti. Apoi te-am culcat cu capul pe genunchii mei si ti-am masat spatele si umerii. Ai adormit repede si profund. M-am jucat in parul tau si ti-am muscat gatul nestingherita. Erai ca un copil in mainile mele. Si ma gandeam melancolica la viitor, ca te-as fi putut avea asa mereu, te-as fi putut modela, te-as fi putut face omul care voiam sa fii. Si vreau si azi! Dar te-ai trezit si m-ai prins in brate si m-ai trantit pe iarba. Eu eram cea posedata, eu eram a ta, doar a ta, prea a ta. Tu...tu esti al nimanui.
Imi amintesc de filmul de groaza, vazut in camera mea de camin. Tu radeai cu lacrimi, cu mainile pe abdomen. Eu imi ascundeam ochii in umarul tau si-n parul tau si-n palmele tale. M-ai pupat pe frunte. Ai strigat: "Tu chiar nu vezi cat e de amuzant?". Nu, nu vedeam. Tremuram. Te-am rugat sa ramai cu mine in noaptea aia si chiar daca m-ai tinut mereu in brate, mi-a fost teama. Mi-era uneori teama chiar si langa tine.
Imi amintesc cand ne-am casatorit. Muream de emotii. Ma gandeam daca sunt pregatita s-o fac. Daca sunt in stare. Nu casatoria in sine ma ingrozea, ci durata ei. Nu m-am gandit nicio clipa ca tu ai putea simti la fel, credeam ca tu esti hotarat, ca tu ma vrei pentru totdeauna. Nicio clipa nu m-am indoit ca ma iubesti. Niciun moment n-am anticipat sfarsitul. Cu atat mai putin atunci, in fata preotului, in rochia aia stramta care-mi strivea sanii si-mi gatuia vocea, atunci cand, tinandu-ma de mana, ai jurat sa fii langa mine toata viata. Ma priveai cu ochii tai mari si albastri, umbriti de sprancenele groase si aproape unite. Credeam ca o sa dureze pe vecie si nu ma saturam sa-ti miros parul matasos, plimbandu-se pe obrajii mei si sa-ti simt luciul buzelor groase alunecand pe gatul meu.
Imi amintesc cum au inceput bataile. Imi amintesc ca si atunci le priveam, ca si acum, ca pe exteriozarea sentimentului de iubire. Ma bateai fiindca-ti pasa. Si voiam sa ma bati. Asa stiam ca ma iubesti si ca greselile mele te dor. Si astazi obrajii mei slabiti asteapta mana ta fina si spatele meu curbat asteapta unghiile tale. Te astept. Inca te astept. Imi bandajez zgarieturile si muscaturile si ascund loviturile, sunt ca si noua. Atunci, prima data, am ras. Ai ras si tu si ai pupat locul lovit mult mult timp. M-ai rugat sa te iert. "Nu mai fac, plomit", ai soptit, tuguindu-ti buzele. Eu am crezut. Desi nu m-a mirat atunci cand ai facut-o din nou. Si din nou. Pana atunci, in ziua aia...
...in ziua aia cand, alergand de la facultate, parca manata de un sentiment de teama, am intrat, trantind usa. Te-am strigat. De multe ori, din ce in ce mai panicata. Nu erai nicaieri. Nu era prima oara cand lipseai, dar ceva m-a facut sa mi se faca frig si frica. Si din ce in ce mai frica, apropiindu-ma de biletul ala. Atat de sec si fals. "Nu te merit. Adio. Te iubesc." Fals. Fals. Dupa atata timp, atat ai putut sa zice. Dar, ca intotdeauna, n-am retinut decat partea frumoasa. Ma iubeai, asa ai zis. Nu-mi mai spusesei de mult timp. Am ras, cu ochii inlacrimati. Am crezut ca o sa te intorci. Cred asta in continuare.
Te astept, cu toate lucrurile bune in minte. Sunt gata sa le povestim impreuna, sa radem de ele, sa ne contrazicem in privinta unora dintre detalii si eu sa-ti dau tie dreptate totusi. Pana cand?