senzatia aia de liniste profunda, pe care o simti invadandu-ti venele, cand, in mijlocul zilei, te uiti la soare pana te dor ochii.
senzatia aia ca viata e atat de frumoasa, in pofida a tot ce te-a ranit candva.
senzatia ca te-ai eliberat de tot ce ti-a subjugat personalitatea ani de-a randul.
ca nu mai simti nimic.
ca nu mai ai nici macar o baiate de inima in plus cand te gandesti.
te uiti in continuare la soare, cu naivitatea unui pui de catel care si-a deschis ochii pentru prima data.
inocenta.
iti dau lacrimile.
viata e atat de frumoasa. sunt atatea carti si atata muzica si atatea concerte si atatea shoturi de tequila si atatia oameni moment pentru tine acolo.
se spune ca karma are grija de noi toti.
eu nu-i spui karma, ii spun Dumnezeu.
si imi pun toata increderea in faptul ca.
luni, 25 februarie 2019
vineri, 8 februarie 2019
cand oamenii pleaca, lasa in urma lor ceva ce iti ramane intiparit in minte pentru totdeauna asa cum iti ramane finalul unui film. pentru ca stii ca oamenii pleaca si e ultima data cand ii vezi pe oameni.
uneori, cand oamenii pleaca, auzi doar o cheie invartita in broasca si un plans infundat pe scari. si e tot ce iti ramane in amintire de fiecare data cand te gandesti la oameni.
alteori, cand oamenii pleaca, simti doar un ras in par si parfumul strecurcat in haine, parsiv. si e tot ce iti ramane in amintire cand te gandesti la el. ca ultima data cand am vorbit, mi-ai ras in par si m-ai strans anemic in brate, cu camasa ta in carouri si parfumul ala enervant, de fuckboy.
si alteori, cand oamenii pleaca, iti lasa inima franta si gandul ca nu mai vrei vreodata sa mai iubesti. si cand oamenii pleaca, iti mai adaugi un strat de indiferenta si singuratate voita peste suflet, sa-l acoperi de frig si ploaie.
Sa bem.
uneori, cand oamenii pleaca, auzi doar o cheie invartita in broasca si un plans infundat pe scari. si e tot ce iti ramane in amintire de fiecare data cand te gandesti la oameni.
alteori, cand oamenii pleaca, simti doar un ras in par si parfumul strecurcat in haine, parsiv. si e tot ce iti ramane in amintire cand te gandesti la el. ca ultima data cand am vorbit, mi-ai ras in par si m-ai strans anemic in brate, cu camasa ta in carouri si parfumul ala enervant, de fuckboy.
si alteori, cand oamenii pleaca, iti lasa inima franta si gandul ca nu mai vrei vreodata sa mai iubesti. si cand oamenii pleaca, iti mai adaugi un strat de indiferenta si singuratate voita peste suflet, sa-l acoperi de frig si ploaie.
Sa bem.
joi, 7 februarie 2019
Omul minut final part
Smol bean pleaca. Toti pleaca, dar asta doare cel mai tare.
Smol bean pleaca, cu toate vorbele nespuse, cu bucati intregi din mine strecurate in pauzele de tigara, cu toate privirile, cu toata energia aia pozitiva, cu rasul lui din alta lume, cu buzele lui perfecte.
Smol bean pleaca, cu pleoapele lui lenese.
Smol bean pleaca, cu tot cu pachetul lui frumos si cu frigul dinauntru, cu iarna si zapada lui curata.
Smol bean pleaca, cu toate turtleneckurile lui in toate culorile.
Smol bean pleaca, cu tot ce am simtit eu, mototolit in buzunar.
Smol bean pleaca, cu imbratisare lui lungi, cu pupatul pe frunte, cu capul pe cap si cea mai calda energie din lume.
Smol bean pleaca si eu nu i-am spus niciodata. Nu i-am spus cu vorbe, pe gura.
Smol bean pleaca si n-o sa-mi treaca niciodata dorul de el.
Te, D.
Smol bean pleaca, cu toate vorbele nespuse, cu bucati intregi din mine strecurate in pauzele de tigara, cu toate privirile, cu toata energia aia pozitiva, cu rasul lui din alta lume, cu buzele lui perfecte.
Smol bean pleaca, cu pleoapele lui lenese.
Smol bean pleaca, cu tot cu pachetul lui frumos si cu frigul dinauntru, cu iarna si zapada lui curata.
Smol bean pleaca, cu toate turtleneckurile lui in toate culorile.
Smol bean pleaca, cu tot ce am simtit eu, mototolit in buzunar.
Smol bean pleaca, cu imbratisare lui lungi, cu pupatul pe frunte, cu capul pe cap si cea mai calda energie din lume.
Smol bean pleaca si eu nu i-am spus niciodata. Nu i-am spus cu vorbe, pe gura.
Smol bean pleaca si n-o sa-mi treaca niciodata dorul de el.
Te, D.
sâmbătă, 2 februarie 2019
Random thoughts VIII
Dupa o varsta incolo, viata devine scary as fuck. Devine atat de inspaimantatoare incat alegi s-o ignori cu aerul ca esti ocupat si ai multa treaba.
Daca te gandesti bine, de-aia se chinuie adultii sa isi gaseasca atatea ocupatii, joburi peste joburi, cu cat mai multe ore de overtime cerute, copii, viata sanatoasa, mers in parc, la film, la sala, emisiuni la televizor, curatenie zilnic, spalat haine, trezit devreme, mers cu metroul, timp in care oricum stau pe Facebook, totul cat sa nu ne gandim la nimic. Mergem la culcare obositi ca niste cai, cu mintea amortita, cat sa nu mai gandim. Ne e frica sa ne gandim la viata, sa ne intrebam daca suntem in locul potrivit sau nu, pentru ca viata e scary as fuck.
Evit constient sa ma gandesc la anumite subiecte. Cum ar fi moartea. Ma inspaimanta atat de tare, atat moartea mea, cat si a altora. Mi-e frica sa ma gandesc de fiecare data cand invart cheia in usa si dau fuga pe scari spre lume ca, hei, poate fi ultima data cand faci asta, cand iti auzi ecoul de om, de fiinta, pe cimentul ciobit pe la colturi, ca e ultima data cand usa de la scara scoate acel "iiii" enervant cand o deschizi pe interior, ca, in fine, intelegi. Mi-e frica sa ma gandesc mai ales la ce ecou ar exista in lume daca s-ar intampla, ca din hazard sau planificare cosmica, sa mori pur si simplu in drum spre viata. Ce ar simti Pamantul in prima dimineata cand nu mi-ar mai simti ecoul pasilor pe suprafata lui capricioasa? Ce ar spune cerul cand s-ar uita in jos si nu mi-ar mai gasi privirea enervata de lumina si culoare? Ce ar spune oamenii care in mod normal ma vad in autobuz, pe strada, la munca - ar simti asa ca un fior, ca exista un gol undeva in universul asta lasat de cineva, un gol pe care nimeni niciodata nu il va putea umple, un gol infinit si singur si trist?
Ma inspaimanta atat de tare sa ma gandesc la moartea altora. Mai ales la moartea lui Lili. Imi provoaca un atac de panica instant doar cand ma gandesc la ce a simtit Lili cand a murit. Ma sufoc si eu cum s-a sufocat si ea cu aerul murdar, imi transpira palmele si-mi explodeaza tamplele. Unde e Lili acum, ma intreb? Stie ce s-a intamplat si daca da, e impacata? Sau ar fi vrut sa mai stea un pic pe aici? Cum ar fi Lili acum, dar nu ar fi...ma rog, cum e? Simt un nod in gat si acum cand ma gandesc la ea, care ma opreste sa plang, doar ma sufoca. Nici nu pot sa ma uit la poze cu Lili fara sa ma apuce dracii si sa-mi vina sa-mi vars furia pe orice entitate stupida care a hotarat asta. Si ma imspaimanta ca asa cum a fost Lili, poate sa fie oricine iubesc eu. Azi, maine, peste 2 zile. Oricine iubesc eu poate sa dispara de pe pamant intr-o clipire de gene si eu nu am deloc control. Nu pot sa protejez pe nimeni. Sunt singura si fara putere intr-o lume cruda, nedreapta, cu legi pe care nu le intelegem.
Mi-e frica sa ma intreb daca fac ce trebuie cu viata mea. Daca ma bucur destul, daca imi iau ce pot, cat sunt tanara si cu energie. Ma inspaimanta sa imi traiesc visele, mi-e frica sa-mi infrunt demonii, mi-e frica sa imi mai privesc ce iubesc in ochii, fara teama sa nu pierd. Mi-e frica de oameni si de ceea ce pot ei sa-mi faca, in jocul asta bolnav de-a iubitul si de-a pentru totdeauna. Bullshit. Mi-e frica de fiecare data cand strang pe cineva in brate ca, wow, hei, poate fi pentru ultima data, pentru ca oamenii pleaca de langa tine fara sa se uite in urma, te tarasc de o mana prin noroi si-apoi se urca in primul tren catre orasul "fara tine". Mi-e frica sa scriu o carte, de teama unei respingeri si a unei dezamagiri pe care poate nu o pot duce.
Mi-e frica sa mai strang in brate, mi-e frica sa mai iubesc. Mi-e frica sa deschid usi oamenilor. Mi-e frica sa stau aici si mi-e frica sa plec. Mi-e frica sa ma culc si mi-e frica sa ma trezesc. Mi-e frica de timpul pe care il am si mi-e oh atat de frica de timpul pe care nu-l mai am. Sunt un om atat de vulnerabil, de anxios, de speriat. Si stiu ca oricine ar fi, daca si-ar da jos masca de "cate am de facut" din cand in cand.
Daca te gandesti bine, de-aia se chinuie adultii sa isi gaseasca atatea ocupatii, joburi peste joburi, cu cat mai multe ore de overtime cerute, copii, viata sanatoasa, mers in parc, la film, la sala, emisiuni la televizor, curatenie zilnic, spalat haine, trezit devreme, mers cu metroul, timp in care oricum stau pe Facebook, totul cat sa nu ne gandim la nimic. Mergem la culcare obositi ca niste cai, cu mintea amortita, cat sa nu mai gandim. Ne e frica sa ne gandim la viata, sa ne intrebam daca suntem in locul potrivit sau nu, pentru ca viata e scary as fuck.
Evit constient sa ma gandesc la anumite subiecte. Cum ar fi moartea. Ma inspaimanta atat de tare, atat moartea mea, cat si a altora. Mi-e frica sa ma gandesc de fiecare data cand invart cheia in usa si dau fuga pe scari spre lume ca, hei, poate fi ultima data cand faci asta, cand iti auzi ecoul de om, de fiinta, pe cimentul ciobit pe la colturi, ca e ultima data cand usa de la scara scoate acel "iiii" enervant cand o deschizi pe interior, ca, in fine, intelegi. Mi-e frica sa ma gandesc mai ales la ce ecou ar exista in lume daca s-ar intampla, ca din hazard sau planificare cosmica, sa mori pur si simplu in drum spre viata. Ce ar simti Pamantul in prima dimineata cand nu mi-ar mai simti ecoul pasilor pe suprafata lui capricioasa? Ce ar spune cerul cand s-ar uita in jos si nu mi-ar mai gasi privirea enervata de lumina si culoare? Ce ar spune oamenii care in mod normal ma vad in autobuz, pe strada, la munca - ar simti asa ca un fior, ca exista un gol undeva in universul asta lasat de cineva, un gol pe care nimeni niciodata nu il va putea umple, un gol infinit si singur si trist?
Ma inspaimanta atat de tare sa ma gandesc la moartea altora. Mai ales la moartea lui Lili. Imi provoaca un atac de panica instant doar cand ma gandesc la ce a simtit Lili cand a murit. Ma sufoc si eu cum s-a sufocat si ea cu aerul murdar, imi transpira palmele si-mi explodeaza tamplele. Unde e Lili acum, ma intreb? Stie ce s-a intamplat si daca da, e impacata? Sau ar fi vrut sa mai stea un pic pe aici? Cum ar fi Lili acum, dar nu ar fi...ma rog, cum e? Simt un nod in gat si acum cand ma gandesc la ea, care ma opreste sa plang, doar ma sufoca. Nici nu pot sa ma uit la poze cu Lili fara sa ma apuce dracii si sa-mi vina sa-mi vars furia pe orice entitate stupida care a hotarat asta. Si ma imspaimanta ca asa cum a fost Lili, poate sa fie oricine iubesc eu. Azi, maine, peste 2 zile. Oricine iubesc eu poate sa dispara de pe pamant intr-o clipire de gene si eu nu am deloc control. Nu pot sa protejez pe nimeni. Sunt singura si fara putere intr-o lume cruda, nedreapta, cu legi pe care nu le intelegem.
Mi-e frica sa ma intreb daca fac ce trebuie cu viata mea. Daca ma bucur destul, daca imi iau ce pot, cat sunt tanara si cu energie. Ma inspaimanta sa imi traiesc visele, mi-e frica sa-mi infrunt demonii, mi-e frica sa imi mai privesc ce iubesc in ochii, fara teama sa nu pierd. Mi-e frica de oameni si de ceea ce pot ei sa-mi faca, in jocul asta bolnav de-a iubitul si de-a pentru totdeauna. Bullshit. Mi-e frica de fiecare data cand strang pe cineva in brate ca, wow, hei, poate fi pentru ultima data, pentru ca oamenii pleaca de langa tine fara sa se uite in urma, te tarasc de o mana prin noroi si-apoi se urca in primul tren catre orasul "fara tine". Mi-e frica sa scriu o carte, de teama unei respingeri si a unei dezamagiri pe care poate nu o pot duce.
Mi-e frica sa mai strang in brate, mi-e frica sa mai iubesc. Mi-e frica sa deschid usi oamenilor. Mi-e frica sa stau aici si mi-e frica sa plec. Mi-e frica sa ma culc si mi-e frica sa ma trezesc. Mi-e frica de timpul pe care il am si mi-e oh atat de frica de timpul pe care nu-l mai am. Sunt un om atat de vulnerabil, de anxios, de speriat. Si stiu ca oricine ar fi, daca si-ar da jos masca de "cate am de facut" din cand in cand.
vineri, 25 ianuarie 2019
You in my life is like sippin' on straight chlorine
a. "You there?"; "Yup ^.^""; "Pot sa te sun 20 de secunde?"; "D is calling you".
b. "Pe ce parte am dintele ala stramb?" ; "Stanga! Stanga!"
c. "Love you", "...", "Stiu. The eyes, chico, they never lie!"
d. "Trebuie sa-ti povestesc ce am facut azi. Am ras toata ziua"
You in my life is like sippin' on straight chlorine!
#smolbean #turtlenecks #vreauoportocala #omulminutIII
b. "Pe ce parte am dintele ala stramb?" ; "Stanga! Stanga!"
c. "Love you", "...", "Stiu. The eyes, chico, they never lie!"
d. "Trebuie sa-ti povestesc ce am facut azi. Am ras toata ziua"
You in my life is like sippin' on straight chlorine!
#smolbean #turtlenecks #vreauoportocala #omulminutIII
luni, 14 ianuarie 2019
Random thoughts VI
Doua idei care ma obsedeaza sistematic. Doua idei care imi inflameaza procesele mentale. Doua idei care imi fac creierul sa arda, sa doara.
Doua idei de imprumut.
Am citit recent in Garcia Marquez o idee care mi-a facut inima sa sara peste cateva batai. Mi-a trimis-o direct in gat, intr-un reflex de regurgitare a sistemului sangvin. Ciudat, nu? Unul dintre personaje povestea despre bunica lui care ardea de nerabdare sa moara. Contrar tuturor oamenilor care sunt pe punctul de a muri si care se agata cu dintii de viata, ca fiind singurul lucru palpabil, cunoscut, bunica era nerabdatoare, fremata de curiozitate sa vada ce e dincolo.
Ce paradox obscen al vietii - sa-ti traiesti toti anii fara sa stii ce urmeaza dupa. Si daca, poate, curiozitatea stiintifica invinge in tine si vrei sa vezi ce e dincolo, risti sa pierzi tot ce ai cu adevarat.
Si te face sa te intrebi ce spune frica sau, din contra, nerabdarea de moarte despre tine, despre noi?
Azi-noapte am avut o insomnie. Nimic ciudat, avand in vedere ca am baut cafea pana la 12 noaptea. Dar in insomnia asta am avut un cosmar; un vis; poate chiar ceva mai mult decat un vis. Eram altcineva si capatasem halci intregi de ganduri care nu-mi apartin. Eram intr-un tribunal inconjurata de 37 de oameni care ma judecau; ma judecau pentru ca omorasem 37 de oameni. Toate procesele mele se invarteau in jurul ideii de 37. Si in jurul ideii ca omorasem oameni si clar trebuia sa platesc, dar nu ma simteam vinovata, de parca a trebuit s-o fac. Bucati intregi de ganduri imi curgeau prin minte, argumentari, ipoteze, filozofii morale etc. - dar nu-mi apartineau, desi eram aproape treaza. Si chiar daca ar fi fost un simplu vis, ar fi trebuit sa ma recunosc pe mine acolo, in capul meu, cand gandeam in vis. Dar nu.
Si asta ma face sa ma intreb insomniile cui le traim cand nu putem sa dormim? Insomniile cui?
Doua idei de imprumut.
Am citit recent in Garcia Marquez o idee care mi-a facut inima sa sara peste cateva batai. Mi-a trimis-o direct in gat, intr-un reflex de regurgitare a sistemului sangvin. Ciudat, nu? Unul dintre personaje povestea despre bunica lui care ardea de nerabdare sa moara. Contrar tuturor oamenilor care sunt pe punctul de a muri si care se agata cu dintii de viata, ca fiind singurul lucru palpabil, cunoscut, bunica era nerabdatoare, fremata de curiozitate sa vada ce e dincolo.
Ce paradox obscen al vietii - sa-ti traiesti toti anii fara sa stii ce urmeaza dupa. Si daca, poate, curiozitatea stiintifica invinge in tine si vrei sa vezi ce e dincolo, risti sa pierzi tot ce ai cu adevarat.
Si te face sa te intrebi ce spune frica sau, din contra, nerabdarea de moarte despre tine, despre noi?
Azi-noapte am avut o insomnie. Nimic ciudat, avand in vedere ca am baut cafea pana la 12 noaptea. Dar in insomnia asta am avut un cosmar; un vis; poate chiar ceva mai mult decat un vis. Eram altcineva si capatasem halci intregi de ganduri care nu-mi apartin. Eram intr-un tribunal inconjurata de 37 de oameni care ma judecau; ma judecau pentru ca omorasem 37 de oameni. Toate procesele mele se invarteau in jurul ideii de 37. Si in jurul ideii ca omorasem oameni si clar trebuia sa platesc, dar nu ma simteam vinovata, de parca a trebuit s-o fac. Bucati intregi de ganduri imi curgeau prin minte, argumentari, ipoteze, filozofii morale etc. - dar nu-mi apartineau, desi eram aproape treaza. Si chiar daca ar fi fost un simplu vis, ar fi trebuit sa ma recunosc pe mine acolo, in capul meu, cand gandeam in vis. Dar nu.
Si asta ma face sa ma intreb insomniile cui le traim cand nu putem sa dormim? Insomniile cui?
duminică, 13 ianuarie 2019
Dumnezeu nu uita si nu iarta
Legile fizicii.
Karma.
Echilibrul din Univers.
Un Iisus sacrificat pe cruce.
Frumosul din oameni.
Natura, animalele, insectele, fiintele vii.
Aerul fara de care nu putem trai, pentru ca asa s-au asezat lucrurile in noi.
In orice definitie a Dumnezeului pe care o avem, fiecare dintre noi, intim, Dumnezeu nu uita si nu iarta. Si aseaza lucrurile cu un rost, chiar daca rostul asta este pur hazard, pura inlatuire de cauze si efecte, fara o filozofie anume a moralei.
Cunosti pe cineva, iubesti pe cineva, pierzi pe cineva. Acesta este ciclul complet al relatiilor umane, intr-o formula matematica atat de simpla, incat iti vine sa-ti dai pumni in cap gandindu-te la cat timp ai pierdut incercand sa intelegi fapte, motive. Nu.
Esti un om bun, faci lucruri bune, ti se intampla mizerii, pentru ca undeva in Univers, in exact acelasi moment, un dobitoc ca tine se gandeste sa faca lucruri bune altei persoane, nu tie, si atunci echilibrul trebuie mentinut prin mizerii care ti se intampla tie. Aceasta este formula simpla a cazualitatii. Sunt razboaie in Siria, pentru ca noi sa avem Iphone X. Atat de simpla, incat iti vine sa-ti dai pumni in cap gandindu-te la cat timp ai pierdut incercand sa intelegi ce ai gresit. Nu.
Iti pierzi cainele pe strada si nu-l mai gasesti niciodata; ajunge la adapost si in 14 zile este omorat, pentru ca nimeni nu l-a vrut, desi tu il cauti disperat, imparti pliante, pui afise, dai share-uri pe Facebook. Cainele tau este omorat, pentru ca undeva in univers, in exact acelasi moment, sunt oameni care mor de foame, fara acces la apa potabila pe o raza de zeci de kilometri, si tu trebuie sa-ti inveti lectia. Dar nu e nicio lectie. Nu.
Hazardul isi are rostul lui in echilibrul din Univers. Razboaiele, molimele, copiii cu handicap, foamea. E felul Universului de a-si da un refresh. Pentru ca Dumnezeu nu uita si nu iarta.
Karma.
Echilibrul din Univers.
Un Iisus sacrificat pe cruce.
Frumosul din oameni.
Natura, animalele, insectele, fiintele vii.
Aerul fara de care nu putem trai, pentru ca asa s-au asezat lucrurile in noi.
In orice definitie a Dumnezeului pe care o avem, fiecare dintre noi, intim, Dumnezeu nu uita si nu iarta. Si aseaza lucrurile cu un rost, chiar daca rostul asta este pur hazard, pura inlatuire de cauze si efecte, fara o filozofie anume a moralei.
Cunosti pe cineva, iubesti pe cineva, pierzi pe cineva. Acesta este ciclul complet al relatiilor umane, intr-o formula matematica atat de simpla, incat iti vine sa-ti dai pumni in cap gandindu-te la cat timp ai pierdut incercand sa intelegi fapte, motive. Nu.
Esti un om bun, faci lucruri bune, ti se intampla mizerii, pentru ca undeva in Univers, in exact acelasi moment, un dobitoc ca tine se gandeste sa faca lucruri bune altei persoane, nu tie, si atunci echilibrul trebuie mentinut prin mizerii care ti se intampla tie. Aceasta este formula simpla a cazualitatii. Sunt razboaie in Siria, pentru ca noi sa avem Iphone X. Atat de simpla, incat iti vine sa-ti dai pumni in cap gandindu-te la cat timp ai pierdut incercand sa intelegi ce ai gresit. Nu.
Iti pierzi cainele pe strada si nu-l mai gasesti niciodata; ajunge la adapost si in 14 zile este omorat, pentru ca nimeni nu l-a vrut, desi tu il cauti disperat, imparti pliante, pui afise, dai share-uri pe Facebook. Cainele tau este omorat, pentru ca undeva in univers, in exact acelasi moment, sunt oameni care mor de foame, fara acces la apa potabila pe o raza de zeci de kilometri, si tu trebuie sa-ti inveti lectia. Dar nu e nicio lectie. Nu.
Hazardul isi are rostul lui in echilibrul din Univers. Razboaiele, molimele, copiii cu handicap, foamea. E felul Universului de a-si da un refresh. Pentru ca Dumnezeu nu uita si nu iarta.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)