Alternosfera @ Safe House, 31 martie 2012, București
O să încep ca întotdeauna cu ceea ce nu mi-a plăcut, pentru că nu-i așa, o urzica se ocupă cu urzicatul.
În primul rând, organizatorii au avut proasta inspirație să invite niște domni în deschidere. Primii domni, Schimbând pieile, au fost acceptabili, chiar sunau binișor. Cea mai mare investiție de marcheting a stimabililor a fost totuși sutienul roșu al toboșarei, care a făcut furori. Cea mai scandată ființă a serii a fost, bineînteles, Raluca, cea cu sutienul la vedere (Bine, Ralucaaa!). În rest, solistul un pic cam hipstăr și cu aere de mare rocstar. Se agita pe scena ca un pește în ocean, făcea semne cu mânuța către public, invita oamenii să strige în același ritm ca ei, mizeriuțe de-astea mici pe care ți le permiți doar după ce ajungi cineva. În fine, am fost drăguți cu ei, pentru că aveam o stare de wowowowowow o să-i vedem pe Alternosfera, cei pe care îi așteptăm de o lună jumate. I-am acceptat, am dansat, am țipat pe muzica lor. Doar doar s-or mișca mai repede. S-au mișcat după vreo oră, fiind urmați de niște băieți, Synops, care au dat-o nici mai mult nici mai puțin decât pă dabstep frate! Pe lângă că le-a murit sunetul la un moment dat, au fost acceptabili. Au încercat să le încălzească cururile celulitice ale rocărilor de treij de ani plus care stateau în primele rânduri. Nimic și nimic. Și nu doar că nu s-au mișcat oamenii de nicio culoare, și-au mai luat și fața de uatăfac men și au început să ridice la început discret apoi din ce în ce mai îndrăzneți degețelele din mijloc. Un stimabil și-a permis chiar să arunce cu o doză goală de bere pe scenă. Dovadă de proastă creștere. Stimabilii de pe scenă însă au fost fair-play până la capăt, ne-au mulțumit și au plecat.
În ceea ce privește prestația celor de la Alternosfera, pot să spun că băieții au cântat bine, dar prea rece. Mi s-a părut că le era egal dacă eram noi sau nu eram acolo. Puteau cânta la fel de bine și în fața unei săli goale. Mecanici, profesioniști, dar distanți. Solistul a încercat să lege câteva vorbe în fața publicului, însă nu a reușit să fie coerent și să transmită ceva. A fost un cânt oribil pentru că sunt răcit și pentru că sunteți mai mulți decât ne așteptam și uatdiudcete-aapucatsăvorbeștitaciacoloșicântăte-ncăcat! A promis că va da mâna cu toți oamenii din public - Ha! Au cântat mult, au revenit pe scenă la două bisuri (!) și au ieși de-acolo leșinați. Frumoasă treabă au făcut. Partea proastă e că au ieșit și ieșiți au fost, nu tu sesiune de poze, de autografe, ceva after party să mai discute și gura mea cu ei, nimic.
Locația mi s-a părut mișto - o hală dezafectată, mare, în care au încăput destui oameni, în care se vedea bine și din spate și se auzea acceptabili. Ce nu mi-a plăcut a fost faptul că au fost niște lumini dubioase, puse acolo parcă de un copil autist care apăsa pe butoane la oha. M-au chiorât teribil și, pe lângă asta, îți mai dădeau și niște stări ciudățele. Ventilația, de asemenea, a fost inexistentă, dar nu el concert roc dacă nu e și un pic de transpirație colectivă pe pielea ta proprie din dotare. Păcat de lumini, pentru că altfel ar fi fost o super - locație pentru concerte de acest gen.
Una peste alta, băieții ăștia sunt foarte talentați, deși nu atât de prietenoși, merită văzuți laif și merită ținuți aproape de către publicul românesc. Niște talente bine conservate cu trecerea vremii și un public destul de matur și serios încât să mă facă să cred că vor rămâne suportiv în continuare.
Mulțumesc Alternosfera pentru o seară faină de tot.
Cu stimă,
Urzica.
duminică, 1 aprilie 2012
duminică, 25 martie 2012
Despre ce mă mai enervează pe mine în ultima perioadă.
Pentru că legal am de marți dreptul să beau alcool oriunde în lume, îmi permit să revin cu un nou post despre toate chestiile enerante și lipsite de simțul penibilului din jurul meu.
În primul rând, așa cum am observat cu toții, a venit primăvara. Nu e nicio noutate, nu e nicio minune, e doar cursul firesc al universului. E adevărat că vremea e faină și că-ți vine să te pițiponcești prin parcuri în cea mai deocheată rochie găsită prin șifonier. Sau în cel mai mulăcios tricou, în funcție de sex și kilograme. Și orientări sexuale. Sunt pentru aceste manifestări, indiferent de gradul de penibilitate pe care îl au. Ceea ce mă enervează însă de mor e că odată cu venirea primăverii toată lumea se crede mai frumoasă și mai artistă. Se iese momentan în grupuri mari (am observat că e un flow așa, pe la mijlocul primăverii abia se va ieși masim în cupluri) și se începe pozăleala. În toate unghiurile și în toate pozițiile, lângă toți copacii și pe toate băncile. După care se vine acasă, se încarcă pozele pe Facebook și se începe like-uiala pozelor celorlalți. O întreagă aventură. Ceea ce e enervant aici este că vezi peste tot același tip de poze, cu un ușor iz de artistic și cu aere de revelație divină. Nu, credeți-ne, și noi știm că-i primăvară, nu e nevoie să ne spălați creierul cu asta.
Pe urmă, mai e chestia asta nou apărută nu știu de unde printrre pizdele de la Litere de anul 3. Parcă toate și-au dat seama că sunt niște intelectuale și că toată lumea trebuie să știe asta. Din ce în ce mai multe statusuri de modul lucru la licență, licență :( etc. și din ce în ce mai multe check-in-uri de-alea pe facebook la BCU. Ahahahahahahaha. Nici măcar înduioșător nu e.
Pe de altă parte, chiar mă enervează portăresele de cămin. Aseară am petrecut cu niște prieteni, într-o manieră discretă, la modul că nu se auzea muzica de dincolo de ușa apartamentului meu (da, căminul meu e format din apartamente). N-am apucat să bem un pahar de ceva că ne-am trezit cu stimata doamnă portăreasă, care culmea, urcase 8 etaje pentru asta (că liftul nu mergea), care ne-a rugat frumos să nu mai atuncăm cu sticle de la etaj (?! say whaaaa?!). De parcă eram nebuni să aruncăm sticlele, în loc să le bem. După care ne-a spus că zbierăm și ca un copil mic a încheiat cu o să vă zic și la doamna administratoră. și-o să vină și poliția la voi, să știți! Ca un copil mic, care și-a luat-o pe coajă. Adică uadăfac stau la ultimul etaj, muzica era încet și noi fumam pe balcon. Nu zic,. probabil că făceam șă gălăgie, dar căcat e sâmbătă seara și nu e ca și cum tranșez bebeluși .
Altă chestie care mă enervează recent este mania asta dezvoltată și întreținută de zeci de site-uri de a evidenția diferențele dintre copilăria noastră (ai naibii bătrâni și noi, generația 90 ) și cei din 94-95. Frate, reveniți-vă, e natural să fie așa, e natural ca lumea să evolueze și copii să aibă cât mai multe lucruri, pentru că tehnologia evoluează și căcat nu pot să fiu coerentă, pentru că mi se pare lipsă de deschidere să ți se pară o tragedie că ăla mic are aifon de la 11 ani. Coa, și noi aveam calculatoare de la 13, iar ai noștri nu-și mai dădeau ochii peste cap, că vezi doamne ei mergeau dimineața la coadă la pâine, nu se jucam CS. Asta nu vi se mai pare mare lucru. Și că noi ne jucam în fața blocului, iar ăștia mici stau pe net. Și ai noștri mergeau la păscut cu vacile și stăteau acolo toată ziua, nu se jucam șotron și așteptau să fie chemați la masă. Lumea e făcută să se schimbe, get over it!
Mă enervează oamenii care brusc se cred altfel și se tot laudă cu cum sunt ei acuma și cât de căcat suntem noi. Mă enervează oamenii care predică un stil de viață, creștinismul, vegetarianismul sau neconsumul de alcool. Mă enervează oamenii care te judecă pentru fiecare cuvințel, de parcă pula mea nu mai are omul acuma voie să mai fie și altfel, unde pula mea e atunci libertatea de gândire și exprimare. Mă enervează cuplurile în care cei doi nu au nicio treabă și nu se potrivesc. Mă enervează enervarea mea și mă enervează astenia de primăvare (care da, există, nu e un mit). Mă enervează mahmureala și făcutul curățeniei. roarrrrrrr!
Noapte bună.
În primul rând, așa cum am observat cu toții, a venit primăvara. Nu e nicio noutate, nu e nicio minune, e doar cursul firesc al universului. E adevărat că vremea e faină și că-ți vine să te pițiponcești prin parcuri în cea mai deocheată rochie găsită prin șifonier. Sau în cel mai mulăcios tricou, în funcție de sex și kilograme. Și orientări sexuale. Sunt pentru aceste manifestări, indiferent de gradul de penibilitate pe care îl au. Ceea ce mă enervează însă de mor e că odată cu venirea primăverii toată lumea se crede mai frumoasă și mai artistă. Se iese momentan în grupuri mari (am observat că e un flow așa, pe la mijlocul primăverii abia se va ieși masim în cupluri) și se începe pozăleala. În toate unghiurile și în toate pozițiile, lângă toți copacii și pe toate băncile. După care se vine acasă, se încarcă pozele pe Facebook și se începe like-uiala pozelor celorlalți. O întreagă aventură. Ceea ce e enervant aici este că vezi peste tot același tip de poze, cu un ușor iz de artistic și cu aere de revelație divină. Nu, credeți-ne, și noi știm că-i primăvară, nu e nevoie să ne spălați creierul cu asta.
Pe urmă, mai e chestia asta nou apărută nu știu de unde printrre pizdele de la Litere de anul 3. Parcă toate și-au dat seama că sunt niște intelectuale și că toată lumea trebuie să știe asta. Din ce în ce mai multe statusuri de modul lucru la licență, licență :( etc. și din ce în ce mai multe check-in-uri de-alea pe facebook la BCU. Ahahahahahahaha. Nici măcar înduioșător nu e.
Pe de altă parte, chiar mă enervează portăresele de cămin. Aseară am petrecut cu niște prieteni, într-o manieră discretă, la modul că nu se auzea muzica de dincolo de ușa apartamentului meu (da, căminul meu e format din apartamente). N-am apucat să bem un pahar de ceva că ne-am trezit cu stimata doamnă portăreasă, care culmea, urcase 8 etaje pentru asta (că liftul nu mergea), care ne-a rugat frumos să nu mai atuncăm cu sticle de la etaj (?! say whaaaa?!). De parcă eram nebuni să aruncăm sticlele, în loc să le bem. După care ne-a spus că zbierăm și ca un copil mic a încheiat cu o să vă zic și la doamna administratoră. și-o să vină și poliția la voi, să știți! Ca un copil mic, care și-a luat-o pe coajă. Adică uadăfac stau la ultimul etaj, muzica era încet și noi fumam pe balcon. Nu zic,. probabil că făceam șă gălăgie, dar căcat e sâmbătă seara și nu e ca și cum tranșez bebeluși .
Altă chestie care mă enervează recent este mania asta dezvoltată și întreținută de zeci de site-uri de a evidenția diferențele dintre copilăria noastră (ai naibii bătrâni și noi, generația 90 ) și cei din 94-95. Frate, reveniți-vă, e natural să fie așa, e natural ca lumea să evolueze și copii să aibă cât mai multe lucruri, pentru că tehnologia evoluează și căcat nu pot să fiu coerentă, pentru că mi se pare lipsă de deschidere să ți se pară o tragedie că ăla mic are aifon de la 11 ani. Coa, și noi aveam calculatoare de la 13, iar ai noștri nu-și mai dădeau ochii peste cap, că vezi doamne ei mergeau dimineața la coadă la pâine, nu se jucam CS. Asta nu vi se mai pare mare lucru. Și că noi ne jucam în fața blocului, iar ăștia mici stau pe net. Și ai noștri mergeau la păscut cu vacile și stăteau acolo toată ziua, nu se jucam șotron și așteptau să fie chemați la masă. Lumea e făcută să se schimbe, get over it!
Mă enervează oamenii care brusc se cred altfel și se tot laudă cu cum sunt ei acuma și cât de căcat suntem noi. Mă enervează oamenii care predică un stil de viață, creștinismul, vegetarianismul sau neconsumul de alcool. Mă enervează oamenii care te judecă pentru fiecare cuvințel, de parcă pula mea nu mai are omul acuma voie să mai fie și altfel, unde pula mea e atunci libertatea de gândire și exprimare. Mă enervează cuplurile în care cei doi nu au nicio treabă și nu se potrivesc. Mă enervează enervarea mea și mă enervează astenia de primăvare (care da, există, nu e un mit). Mă enervează mahmureala și făcutul curățeniei. roarrrrrrr!
Noapte bună.
marți, 20 martie 2012
joi, 15 martie 2012
Sunt prea egală sau fragmente de depresie
Me llaman calle
pisando baldoza
la revoltosa y tan perdida *
Uitându-mă în jur, deși știu că limbii române nu-i prea plac gerunziile, am observat în ce hal se schimbă oamenii. Se schimbă fizic, în mod intenționat, pentru că le place să fie diferiți. Seschimbă moral sau cel puțin pozează schimbările, se laudă cu ele și le afișează cu mândri. Iată, anul trecut eram așa insensibil, astăzi sunt un gentlemen îndrăgostit. Iată, acum 3 ani eram o alcoolistă , acum sunt studentă serioasă. Și alte asemenea, din seria ce oameni minunați ne-am dori să fim.
Ei bine, eu am urât întotdeauna schimbările bruște. Pentru că, în felul meu, sunt o burgheză cu vise de stabilitate. Am ales să fie egală, în mod deliberat. Poate tocmai de-asta, oamenii resimt un soi de plictiseală psihică după o anumită perioadă. Aia e, cum zice românul în orice situație. Nu vreau să accept cu nonșalanță și chiar cu anumită mândrie că timpul trece peste mine. Nu aș vrea nici să cad în extreme de-alea ciudate, ca la 40 de ani să merg prin cluburi gen Kulturhaus, îmbrăcată cu nșpe culori și să dansez la grămadă cu puștimea, pentru că, nu-i așa, contează să ai un suflet tânăr. Nu, nu am să cad în extreme penibile, pentru că am simțul ăsta încă foarte dezvoltat și așa o să rămână - am dzisu.
*pentru că Urzicii îi plac motto-urile și să facă pe deșteapta într-un mod ironic, pentru că de fapt știe că nu-i așa.
pisando baldoza
la revoltosa y tan perdida *
Uitându-mă în jur, deși știu că limbii române nu-i prea plac gerunziile, am observat în ce hal se schimbă oamenii. Se schimbă fizic, în mod intenționat, pentru că le place să fie diferiți. Seschimbă moral sau cel puțin pozează schimbările, se laudă cu ele și le afișează cu mândri. Iată, anul trecut eram așa insensibil, astăzi sunt un gentlemen îndrăgostit. Iată, acum 3 ani eram o alcoolistă , acum sunt studentă serioasă. Și alte asemenea, din seria ce oameni minunați ne-am dori să fim.
Ei bine, eu am urât întotdeauna schimbările bruște. Pentru că, în felul meu, sunt o burgheză cu vise de stabilitate. Am ales să fie egală, în mod deliberat. Poate tocmai de-asta, oamenii resimt un soi de plictiseală psihică după o anumită perioadă. Aia e, cum zice românul în orice situație. Nu vreau să accept cu nonșalanță și chiar cu anumită mândrie că timpul trece peste mine. Nu aș vrea nici să cad în extreme de-alea ciudate, ca la 40 de ani să merg prin cluburi gen Kulturhaus, îmbrăcată cu nșpe culori și să dansez la grămadă cu puștimea, pentru că, nu-i așa, contează să ai un suflet tânăr. Nu, nu am să cad în extreme penibile, pentru că am simțul ăsta încă foarte dezvoltat și așa o să rămână - am dzisu.
Părerea mea sinceră sinceră este că perrsonalitatea este produsul educației. Autoeducației. Și eu am momente când spun nu pot să fac aia sau aia pentru că nu sunt făcută așa. O ba da, dragă Gio, te poți educa să faci aia sau aia. E atât de simplu. E adevărat că presupune multă muncă și multă răbdare. Dar rezultate sunt impresionante. Uită-te la mine, am rămas aceeași persoană ca acum 5 ani. Fix la fel, cu același păr, aceeași privire și aceleași glume proaste. Cu aceeași inconsecvență și aceleași 50 de fețe diferite.
Sunt însă momente în viață când îmi pare rău că sunt prea egală. Că mizantropia mea evidentă mă acoperă într-o ceva abstractă în care stau comod eu cu mine și atât. Uite, ieri m-am simțit ca un *inserează cuvânt din 3 litere aici* pentru că am fost atât de bolnavă încât nu m-am putut ridica din pat. Și am stat singură toată ziua, cu febra și cu gândurile mele. Și îmi amintesc că am compus și o poezie în capul meu, care suna bine, dar pe care, firește, am uitat-o. Și poate că aș fi avut nevoie de cineva care să-mi facă un ceai și să mă mângâie pe frunte. Cu excepția lui Cristi, care a venit și mi-a adus pastile, nimeni n-a știut de cât de rău mi-era și ce gânduri cretine nutream. Și boala asta de o zi m-a înrăit îngrozitor. Și ce dacă-s prea egală? Sunt că așa vreau și dacă nu vă convine, atunci mă *inserează alt cuvânt din 3 litere aici* pe toți. Că așa vrea și că îmi permit.
Știi cum e aia ? Că un șut în *da da, tot trei litere* e un pas înainte? Fix așa.
PS: oare Urzica a renunțat la cuvintele urâte? Hm hm.
*pentru că Urzicii îi plac motto-urile și să facă pe deșteapta într-un mod ironic, pentru că de fapt știe că nu-i așa.
luni, 12 martie 2012
Cugetări despre bărbați (ediția a doua) sau despre filozofia urzicească
Noi gânduri izolate despre această specie atât de dragă Urzicăi - bărbații :
- Într-un univers paralel care are o logică inimaginbilă în capul meu, oamenii care sunt într-o relație ar trebuie să poată avea cea mai mare libertate fizică față de persoanele de sex opus, tocmai pentru că nimeni nu ar bănui că e vorba de mai mult decât pur instinct, absolut normal pentru ființele umane. În universul ăsta ilogică, în care nimic nu are sens, dacă oamenii care sunt într-o relație serioasă sunt mai apropiate de o ființă de sex opus, sunt niște târfi.
- Bărbații au prostul obicei de a se lăuda cu noile lor combinații. Nici măcar femeile nu sunt la fel de convinse de o potențială relație decât prietenii respectivului.
- Bărbații s-au născut cinici, fără simțul penibilului. Te pot da dintr-un colț în altul, pentru ca, apoi, pentru câteva ore, să ne facă să ne simțim speciale. Iar femeile s-au născut proaste, din păcate.
- Există bărbați care sunt mai simpatici beți, aia e!
- Partea proastă când se strâng mulți bărbați și multe femei bete și se combină în maniere dubioase e că femeile sunt târfe și bărbații deștepți.
- Orice femeie are în viața ei un bărbat care face-ar orice ar face, tot la ea se întoarce. Sub o formă sau alta.
- Bărbații au în capul lor o lume în care ei sunt sexi și femeile îi plac.
Atât.
sâmbătă, 10 martie 2012
Bucureștiul noaptea
Hai să-ți povestesc eu cum e Bucureștiul noaptea. Pestriț, machiat ca o târfă bătrână. Prefăcut și ipocrit, cu senzația că mai minte pe cineva. Cu un aer de rânced și stătut. Noaptea nu reușește să-i spele totuși păcatele și să-i ascundă defectele.
Bucureștiul noaptea e cețos. E un aer irespiranil, ceva inexplicabil, între rece, dar parcă nu rece, și plin de aburi. E așa, ca și cum cineva ar arunca cu niște tunuri din alea imense de zăpadă niște aer de prin canale, reciclat, răcit puțin. E un aer înecăcios.
Bucureștiul noaptea e ca un bâlci. Dacă îl privești de pe o banchetă de taxi o să observi că e ca un circ. E plin de lumini, ilogic montate pe străzi, pe copaci și pe stâlpi. Lumini care nu folosesc nimănui, care nu fac nimic, care nu înfrumusețează cu nimic orașul. Lumini ca la bâlci, ca să atragă oameni. Și poate tocmai luminile alea scot oamenii cu forța din casa.
Oamenii Bucureștiului noaptea sunt ca niște mușuroaie de gunoi. Sunt mulți, ilogic de mulți și ilogic de dichisiți. Oricum e noapte, aerul e irespirabil și luminile de pe străzi ne tâmpesc. Oamenii Bucureștiului noaptea încearcă să ascundă toate defectele târfei ăsteia bătrâne, dând impresia unei fiesta spaniole. Avem de toate noaptea în București - femei pe tocuri, înțepenite printre pietre, bărbați cu ochelari de soare, aurolaci pierduți prin colțuri, întorși cu spatele la spectacolul ăsta macabru, bătrânei rătăciți melancolic printr-o tinerețe apusă de mult. Avem râsete, beții și ignoranță. Nepăsare, beții și afecțiune. Cafele, beții și machiaj. Transpirație, beții și taximetriști perverși. Bucureștiul noaptea e ca un imens spital de nebuni prin care te plimbi relaxat.
Locurile din București prind noaptea viață. Sunt exact ca niște oameni cu trăsături atât de clar definite. Ai cafenele somnoroase, care își cuceresc cu genele lungi, aproape lipite, clienții boemi. Ai cluburi zgomotoase, agitate, care te sug înăuntru, te atrag cum nici nu știi și te trezești în pântecul lor ca Iona în al peștelui, căutându-te pe tine și ce cauți acolo și cu cine ești și când te-ai amețit așa și trebuie să ajungi acasă că mâine la 7 ești în picioare și dar mai stai puțin și știi că îți place și îți face bine să te mai relaxezi. Și te prind zorile în burta cluburilor. Ai cârciumi prietenoase, haioase, care râd mereu. Te invită să stai relaxat pe canapelele de lemn, să ciupești ospătărițele de fund și să bei să bei să bei până adormi cu capul pe umărul cârciumilor. Toate locurile astea cu personalitate nu te lasă să pleci până nu vin zorile și te iau la palme.
Străzile din București noaptea strălucesc. Strălucesc și te îmbie să te pierzi pe tine. Să fii altfel, să faci alte lucruri, să spui tot ce gândești, să te eliberezi de corsetul principiilor, să-ți faci prietenei. Și să bei. Străzile târfei ăsteia bătrâne te invită să bei să bei să bei. Să ieși în mijlocul lor și să-ți urli beția și iubirea de viață.
Căci iubirea de viață e singurul lucru bun pe care Bucureștiul noaptea îl insuflă. Iubire bolnavă, perversă de viață.
Bucureștiul noaptea e cețos. E un aer irespiranil, ceva inexplicabil, între rece, dar parcă nu rece, și plin de aburi. E așa, ca și cum cineva ar arunca cu niște tunuri din alea imense de zăpadă niște aer de prin canale, reciclat, răcit puțin. E un aer înecăcios.
Bucureștiul noaptea e ca un bâlci. Dacă îl privești de pe o banchetă de taxi o să observi că e ca un circ. E plin de lumini, ilogic montate pe străzi, pe copaci și pe stâlpi. Lumini care nu folosesc nimănui, care nu fac nimic, care nu înfrumusețează cu nimic orașul. Lumini ca la bâlci, ca să atragă oameni. Și poate tocmai luminile alea scot oamenii cu forța din casa.
Oamenii Bucureștiului noaptea sunt ca niște mușuroaie de gunoi. Sunt mulți, ilogic de mulți și ilogic de dichisiți. Oricum e noapte, aerul e irespirabil și luminile de pe străzi ne tâmpesc. Oamenii Bucureștiului noaptea încearcă să ascundă toate defectele târfei ăsteia bătrâne, dând impresia unei fiesta spaniole. Avem de toate noaptea în București - femei pe tocuri, înțepenite printre pietre, bărbați cu ochelari de soare, aurolaci pierduți prin colțuri, întorși cu spatele la spectacolul ăsta macabru, bătrânei rătăciți melancolic printr-o tinerețe apusă de mult. Avem râsete, beții și ignoranță. Nepăsare, beții și afecțiune. Cafele, beții și machiaj. Transpirație, beții și taximetriști perverși. Bucureștiul noaptea e ca un imens spital de nebuni prin care te plimbi relaxat.
Locurile din București prind noaptea viață. Sunt exact ca niște oameni cu trăsături atât de clar definite. Ai cafenele somnoroase, care își cuceresc cu genele lungi, aproape lipite, clienții boemi. Ai cluburi zgomotoase, agitate, care te sug înăuntru, te atrag cum nici nu știi și te trezești în pântecul lor ca Iona în al peștelui, căutându-te pe tine și ce cauți acolo și cu cine ești și când te-ai amețit așa și trebuie să ajungi acasă că mâine la 7 ești în picioare și dar mai stai puțin și știi că îți place și îți face bine să te mai relaxezi. Și te prind zorile în burta cluburilor. Ai cârciumi prietenoase, haioase, care râd mereu. Te invită să stai relaxat pe canapelele de lemn, să ciupești ospătărițele de fund și să bei să bei să bei până adormi cu capul pe umărul cârciumilor. Toate locurile astea cu personalitate nu te lasă să pleci până nu vin zorile și te iau la palme.
Străzile din București noaptea strălucesc. Strălucesc și te îmbie să te pierzi pe tine. Să fii altfel, să faci alte lucruri, să spui tot ce gândești, să te eliberezi de corsetul principiilor, să-ți faci prietenei. Și să bei. Străzile târfei ăsteia bătrâne te invită să bei să bei să bei. Să ieși în mijlocul lor și să-ți urli beția și iubirea de viață.
Căci iubirea de viață e singurul lucru bun pe care Bucureștiul noaptea îl insuflă. Iubire bolnavă, perversă de viață.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)