Sevraj

Sevraj.
Nu e ca nu mai vorbim, ca oricum nu mai vorbim de mult. Sau poate nu ne-am vorbit niciodata.
Nu e ca nu-ti mai vad ochii de un cer naucitor, usor strabisti si aroganti, ca oricum nu am vazut in ei prea multe. Sau poate n-am vazut niciodata nimic.
Nu e ca nu pot sa te mai strang in brate, sa ma ascund sub tine, in noptile noastre geroase de iarna, cu ploi si ninsori si 'niste domni si fii' si vin fiert, ca oricum ai fost un trup gol de suflet langa mine. Sau poate nu ai fost deloc.
Nu e ca nu mai pot sa-ti aud vocea graseiata, cu un aer usor goesc, ca oricum nu spuneai prea multe. Sau poate nu mi-ai spus nimic nicicand.
Nu e ca nu mai pot sa-ti simt mirosul ala atat de specific, a lenor si tinerete ruinata, arsa intre foite si cearceafuri sifonate, ca oricum nu ti-am mirosit nicicand sufletul.
Nu e ca nu mai esti al meu, ca oricum nu ai fost, evident, nicicand al meu.

E un sevraj de a te sti bine. Fericit. Alintat. De a stii ca, sub acelasi cer ca mine, zambesti. Ca, sub aceeasi ploaie, nu te mai gandesti la mine.

Sevraj de fericirea pe care nu ti-am dat-o niciodata.

Sevraj de ce am iubit, naiv, imaginar la tine.

Sevraj de sarut de cozonac si microbuz.

Sevraj de lacrimi false, rimel pe hanorac si cheia rasucindu-se pentru ultima data, agresiv, neiertator in usa. Si plansul imfundat de pe scari.

Sevraj de nimicuri, de supa la plic ascunsa inocent intre foile 'maestrului si margaretei', cartea noastra.

Sevraj de 'long gone day' cu o singura manusa pe mana.

Sevraj de ursi si maimute.

Sevraj de imagini tinute cu grija la naftalina. Sevraj de a te iubi. Sevraj de tinerete proaspata, cu inimi nefrante, cu mult curaj si un inel de bere. Sevraj de filme proaste.


Respir. Adanc. Ma scutur pe interior. Nu ai mai ramas. Deloc. In mine.