- What 2 things would you take with you to a desert island?
- Books. And you.
- You cannot say "books". You have to actually name them.
- So i get only one book?
- Yes.
- Then I'll take 2 books and leave you home.
- Al right.
- If I think about it, I will take The Karamazov brothers. And still take you with me. Would you come?
- ... Maybe.

Secretul meu.

Adicția mea.

Capriciul meu.

Vina mea.

Complementul meu circumstanțial de loc. Și de timp.

E zâmbetul care-ți scapă printre buze. Privirea neascultătoare. Concentrarea strabistă a ochilor mei.

Jocul de roluri.Personajele pozitive.

Personalități multiple, toate imbecile.

Baba oarba într-o lume a oamenilor mari.

Ursulețul de pluș al maturității mele.

Jucăria preferată a bipolarității mele.

he's always been there for me.

and he will always be.

When you go home, you are all alone.

Tu cu gandurile si regretele tale. Ca nu e aici, cu rasul lui si vocea lui graseiata. Cu ochii lui mari si pantalonii in vine. Iti vine sa-l strigi, sa zgudui peretii si sa razui de pe ei ultimele ramasite lasate de el in camera asta, ultimele cuvinte, ultimul miros, ultimul sarut, ultima privire. Tot ce a ramas aici...ai vrea sa respiri cu toti porii tai.Cat doare. Absenta unui om care n-a fost cu adevarat aici.

Esti singura cu amintirea. Cata amintire, tone de amintire dureroasa. Amintirea unei fericiri la care n-ai sperat, in care n-ai avut incredere, pe care n-ai trait-o cu adevarat pentru ca nu te-ai abandonat ei.

Esti singura cu ecoul. Unei iubiri mai puternice decat tine, decat legaturile tale neuronale, decat coloana ta vertebrala, decat inteligenta ta, decat adictiile tale, decat cacaturile tale de carti ofilite, decat personajele inventate de tine in toata viata ta.

Esti singura cu tine, te privesti in ochi si te urasti. Ca nu l-ai facut sa te iubeasca destul. Ca nu l-ai cunoscut, ca nu ai profitat de intersectia vietii tale de cacat cu el. Ca nu l-ai iubit cum merita. Ca nu te-ai cufundat pana la nas in tot ce inseamna el. Ca nu l-ai pacalit sa te vrea.

Esti singura cu linistea. Cat doare. Linistea de dupa el.

I am old and full of regrets

Singurul om cu substanta. Cu creier. Cu o gandire impresionanta. Cu o imaginatie adorabila. Cu knowledge. Omul cu care poti sa vorbesti atatea. Omul care te poate invata atatea. Omul care poate face orice. Omul cu suflet profund, complex. Omul cu o psihologie impresionanta. Cu un umor atat de compatibil cu al tau. Cu un zambet frumos. Cu privirea aia adanca. Omul cu lacrimi mari. Omul cu degete scurte si totusi cu o mangaiere atat de patrunzatoare. Omul cu capacul de bere. Omul cu muzica si cartile si filmele. Omul cu barba. Omul cu amintire. Omul cu Brasovul si omul cu cortul. Omul cu chitara. Cu imbratisarea. Cu ascultatul, privitul, iubitul.

He could have made such an awesome best friend.

And yet, you had to fall in love and ruin everything.

So much wasted love

Ca dintr-un coșmar, te-ai trezit în capul tău. E beznă. Complet intuneric. Parcă ai merge printr-o peșteră sub pământ.

Și chiar dacă e capul tău, ți-e frică de îngheți. Ai putea crede că tu controlezi totul, dar oricât te străduiești să aprinzi luminile, e încă beznă. Adâncă, densă, aproape materială, aproape că o simți pe piele, simți cum ți se urcă ușor pe pulpe, te mângâie pe gât și îți acoperă buzele. Te dor ochii. Atât de beznă e.
Și dintr-o cameră pe care n-o găsești nicicum se aude înfiorător de tare melodia "Long gone day".

Te împiedici haotic de obiecte. Pierdute, uitate. Împachetate în hârtie mototolită, refolosită. Peste tot, e împrăștiată iubirea ta fărâmițată, irosită. Aici dai peste un sărut neîmplinit, aici peste o frază neterminată. Aici te împiedici de o mângâiere  nedată la timpul ei, aici te zgârii într-un zâmbet strivit pe buze.

Iubire irosită.

Oricât de întuneric e, știi că sunt acolo. Sentimente nematerializate. Timp pierdut. Afecțiune înăbușită. Mâini care nu se ating. Ochi care privesc spre dreapta. Frunte plecată. Gură turtită.

Vrei să oprești melodia care se aude pe repeat. Și parcă nu mai vlagă în tine. Ți-e frică. De ce ți-e frică? De ei.

De pași. Peste tot prin capul tău sunt pași. Aglomerație. Știi cine e. Oricât de beznă e. E aglomerat. E lume multă care se perindă prin capul tău. Auzi șoapte, sticle sparte, simți miros de iarbă, e parcă o petrecere a conștiinței tale, la care sunt invitați toți oamenii care nu au primit iubirea ta la timp. Toți te învinovățesc, deși unii par să nu știe de ce au venit.

Te ia frigul vinei și frigul tristeții. Mintea ți-e prea obosită. Conștiința prea ocupată. Sufletul prea rece. Corpul prea speriat.

Te ia frigul rău când te gândești cine e acolo. Cine a pus nenorocita aia de melodie pe repeat în capul tău. Din seara aia de iarnă, melodia aia se aude întruna în capul tău, din ce în ce mai tare. Iar glasul ăla graseiat nu te mai strigă pe tine, e acolo doar ca să te blameze.

Despre despărțire

Despre despărțiri oamenii vorbesc mult și prost. Toată lumea se crede expert în despărțiri și toate lumea îți spune cum e mai bine să o faci și cum să-ți revii după ea. Pe toate blogurile triste oamenii vorbesc despre durerea post-despărțire, toată lumea știe citate despre cum e mai bine să mergi înainte decât să rămâi înțepenit într-o relație nefericită. Toți vorbesc despre despărțire ca despre smulgerea unui plasture de pe piele, iar de ce simți...ca de durerea aia puternică și trecătoare pe care o simți în locul ăla după ce ai tras. Toți cred că despărțirea e o strângere de mână, un zâmbet trist fluturat prin geamul unui autobuz, trei săptămâni de lacrimi și înghețată și o nouă iubire.

Despre tot ceea ce spui ei, eu spun "You are fucking faking, fuckers!".

Pentru că lucrurile sunt mult mai complicate de atât, dacă iubești cu adevărat. Despărțirea e, dacă vrei, ca primul tatuaj - te gândești cât o să te doară și amâni, amâni și amâni la infinit. Chiar dacă știi că după o să fii fericit și o să arate bine pe piele, ți-e teamă. Și chiar când îți faci curaj, durează atât de mult, te sâcâie atât de tare acul ăla nenorocit și fiecare înțepătură amplifică durerea, apoi te obișnuiești cu durerea și te relaxezi și din nou te doare. De milioane de ori.

Despărțirea nu e datul mâinilor și zâmbetul ăla atât de cunoscut. Despărțirea este fiecare clipă în care simți că te-ai îndepărtat de el, în care simți că interesul unuia pentru altul a scăzut, că știi atât de multe despre omul ăsta încât ai obosit să-l mai asculți, în care simți că relația ta se caracterizează prin comoditate. Despărțirea se instalează între doi oameni mult înainte ca ruptura efectivă să se producă - săptămâni, luni și chiar ani în cazul unora înainte. Despărțirea e ca un cancer care mănâncă relația, o roade constant, cuminte, conștiincios. Despărțirea este o ceartă care apare de nicăieri, este un zâmbet aruncat unui străin, este singurătatea pe care o simți lângă el, este senzația aia că nimeni nu te înțelege, despărțirea este alegerea de a face altceva în loc de a sta cu el, despărțirea este zbuciumul să înțelegi ce nu merge, ce faci prost, ce poți să faci mai bine. Și într-un final, când boala asta este în faza terminală, despărțirea este întrebarea "merită să mai face ceva ca lucrurile să meargă bine?"

Tratamentul despărțirii sau ceea ce ține relația în viață este gândul că nimeni niciodată n-o să te iubească așa! Ești sigură! Simți și știi că nimeni vreodată în viața asta sau în viața viitoare nu te va înțelege atât de mult, nu îi va păsa atât de mult de nimicurile tale, nu te va privi cu atâta dragoste, nu-ți va lăsa atâtea amintiri frumoase, nimeni nu se va tatua pentru tine și nu  te va duce la Brașov într-o iarnă îngrozitor de geroasă, doar pentru că nu știi unde să ieși vineri seara. Este cel mai puternic sentiment pe care l-ai simțit îndreptat către tine și din tine. Este singura dată în viața ta de căcat când vei simți asta.

E ceva ce poți să accepți?

Și în tine se dă o luptă, până când relația însăși devine o luptă dintre doi oameni care s-au iubit enorm cândva și a căror dragoste se duce în neant, rușinată de ceea ce au ajuns oamenii ăștia. Rușinată de halul în care își vorbesc, se ceartă, se ignoră.


Iar durerea, oh! Niciodată nu e așa cum o descriu necunoscătorii. Niciodată nu e ca durerea de după ce ți-ai smuls un plasture. Fuckers! Ce se simte e confuzie, e un mixt de senzații, sentimente, emoții și stări. Atât de multe și de diferite, încât niciodată nu înțelegi ce e cu tine, atât de puternice, încât pur și simplu te dărâmă emoțional.

Știi ce e cel mai dureros? Că te hotărăști să smulgi plasturele și te răzgândești pe parcurs. Îl lași jumate lipit, iar cealaltă jumătate, pe care ai apucat să o tragi de pe piele, încerci s-o pui la loc. Stă, dar nu o să mai fie niciodată la fel de bine lipită. Și cu cât de răzgândești mai des, cu atât plasturele ăla stă mai prost și mai neconvingător pe piele. E doar o relație la aparate - ce faci, le scoți din priză sau nu?