So much wasted love

Ca dintr-un coșmar, te-ai trezit în capul tău. E beznă. Complet intuneric. Parcă ai merge printr-o peșteră sub pământ.

Și chiar dacă e capul tău, ți-e frică de îngheți. Ai putea crede că tu controlezi totul, dar oricât te străduiești să aprinzi luminile, e încă beznă. Adâncă, densă, aproape materială, aproape că o simți pe piele, simți cum ți se urcă ușor pe pulpe, te mângâie pe gât și îți acoperă buzele. Te dor ochii. Atât de beznă e.
Și dintr-o cameră pe care n-o găsești nicicum se aude înfiorător de tare melodia "Long gone day".

Te împiedici haotic de obiecte. Pierdute, uitate. Împachetate în hârtie mototolită, refolosită. Peste tot, e împrăștiată iubirea ta fărâmițată, irosită. Aici dai peste un sărut neîmplinit, aici peste o frază neterminată. Aici te împiedici de o mângâiere  nedată la timpul ei, aici te zgârii într-un zâmbet strivit pe buze.

Iubire irosită.

Oricât de întuneric e, știi că sunt acolo. Sentimente nematerializate. Timp pierdut. Afecțiune înăbușită. Mâini care nu se ating. Ochi care privesc spre dreapta. Frunte plecată. Gură turtită.

Vrei să oprești melodia care se aude pe repeat. Și parcă nu mai vlagă în tine. Ți-e frică. De ce ți-e frică? De ei.

De pași. Peste tot prin capul tău sunt pași. Aglomerație. Știi cine e. Oricât de beznă e. E aglomerat. E lume multă care se perindă prin capul tău. Auzi șoapte, sticle sparte, simți miros de iarbă, e parcă o petrecere a conștiinței tale, la care sunt invitați toți oamenii care nu au primit iubirea ta la timp. Toți te învinovățesc, deși unii par să nu știe de ce au venit.

Te ia frigul vinei și frigul tristeții. Mintea ți-e prea obosită. Conștiința prea ocupată. Sufletul prea rece. Corpul prea speriat.

Te ia frigul rău când te gândești cine e acolo. Cine a pus nenorocita aia de melodie pe repeat în capul tău. Din seara aia de iarnă, melodia aia se aude întruna în capul tău, din ce în ce mai tare. Iar glasul ăla graseiat nu te mai strigă pe tine, e acolo doar ca să te blameze.