Realitatea nestilizată

Am întâlnit o serie de situații ciudate în ultima perioadă. Nu am vrut să scriu sau să vorbesc despre ele, pentru că erau prea proaspete.Însă timpul a trecut, iar eu am învățat că viața nu-ți lasă niciodată timp între un eveniment / scenă /moment și altul, nu există shut down pentru oameni și că trebuie să învățăm să analizăm situațiile din mers. Din păcate, eu nu sunt o persoană analitică, ci mai degrabă rămân în stadiul de expresie. Pot să mă exteriorizez cu cea mai mare seriozitate, sincer, nestilizat, însă mă opresc aici. Cea mai facilă cale de a depăși evenimentele plăcute sau nu este să iei în piept altele noi. Nici nu mai fac analize înainte să adorm, pentru că de obicei adorm ca o piatră și dorm atât de profund încât nici vise nu mai am.

Mi s-a atras atenția de către o persoană avizată că sunt prea panicoasă. Că primesc o situație nouă / problematică și în secunda doi mă panichez. Că nici măcar nu-mi dau niciun moment pentru a analiza și a găsi soluții. În general, din punct de vedere profesional, jobul meuu m-a învățat o mulțime de lucruri. Am învățat că nimic nu este atât de neserios încât să nu-i dai atenție și, în același timp, că nimic nu este atât de grav precum pare la prima vedere. Există soluții și există mai ales pentru că există o echipă în spatele tău care să te ghideze. Că tot timpul există oameni care să știe anumite lucruri mult mai bine decât tine și că trebuie să apelezi la ei cu încredere. De asemenea, micile detalii din viața profesională m-au ajutat să mă dezvolt pe plan personal. Sunt mai rațională puțin și am mai deschis puțin ochii. Am învățat să mă mai temperez - lucru extraordinar de dificil pentru o urzică mizantroapă și arogantă. Totuși, se pare că oamenii din afară percep lucrurile complet diferit. Și e surprinzător cum un lucru normal, simplu, argumentat frumos din punctul tău de vedere, poate fi jignitor pentru altcineva.

Pe de altă parte, mi-am dat seama cât de ciudați sunt oamenii. Cât de ușor te poți apropia și indepărta de ei. Și cât de subectiv e omul atunci când își alege simpatiile. Cum poți să apreciezi un băiat doar pentru că are ochii mari și o fată pentru că e roșcată. Și cum o grămadă de oameni noi apar de peste tot și nu ai timp să-i cunoști. Și ori înveți să fii selectiv până la mizantrop saaau devii un monstru social, care nu mai face diferențe și învață să accepte orice om așa cum e. Și-atunci te trezești că nu mai știi să-i apreciezi pe oamenii cu adevărat valoroși din viața ta, pentru că-i bagi pe toți într-o grămadă. Și pierzi multe.

Am văzut cum e să fii injosit. Că am rămas cu o restanță pentru că nu am vrut să fiu injosită în fața a 100 de oameni e una. Pe bună dreptate. Restanță pe care dealtfel nimeni nu se înșală că o s-o iau. Dar că sunt înjosită și că ar fi o dovadă de maximă incultura/ indelicatețe / semidoctism /etc. să răspund, e alta. Colegul nostru Teo, care clar nu este o pizdă de la litere, apropo de un post anterior, ne-a dovedit ce înseamnă să fii cu adevărat pasionat de literatură, să ai simțul și intuiția perfectă a stilului, să citești pentru că vrei și-ți place, să-ți faci un stil de viață din asta și să nu-ți pese de ceea ce zic alții. Și-n momentul ăla, l-am invidat din tot sufletul că e așa și că așa simte să fie. Și că face totul ca să își trăiască viața cum vrea. Și iar m-am gândit că eu am un job și că mi-e greu să mai am timp și pentru pasiuni. Că nu mai am pasiuni din anul I, că nu mai ltiu ce e aia să nu poți adormi până nu-ți termini cartea, cum e să umbli singur prin parcuri primăvara găsind un loc la umbră să-ți citești liniștit porția pe ziua respectivă. Și asta e tot ceea ce-mi lipsește acum - nici măcar timpul, nici măcar puterea, voința sau suportul - ci pasiunea .


Am văzut cum e ca oamenii să te vadă altfel. Ca oamenii să nu vadă sau să nu simtă mișcându-se un mușchi măcar de pe față pentru tine - că ai și tu principiile tale. Că ești uman. Sunt plină de defecte, de obicei sunt egoistă și răsfățată - dar sunt o egoistă sentimentală și principială. Nu mai vreau să spun tot ceea ce ar fi trebuit să spun, pentru că am purtat prima noastră discuție serioasă și ți-am zis adevărurile mele și tu pe ale tale și le-am comparat cu mâinile goale și am văzut că nu au nimic în comun adevărurile noastre și că nici în cele mai abstracte   sfere ale minții ele nu se pot întâlni. Îmi pare rău. Recunosc, îmi pare rău că nu pot fi altfel. Și, de altfel, am avut cele mai frumoase momente după ce am făcu cunoștință cu adevărul tău. Ca atunci când încă nu ne cunoșteam, dar ne bănuiam.

Am cunoscut un profesor genial. L-am recunoscut. Un profesor care nu se teme să zică lucrurilor pe nume.

Nu mai am forță să mai continui. Poate un next în viitor.

PS: Este un post serios, știu că nu vă place, dar regret, Urzica se maturizează și ea.
Zi faină să aveți :)