Despre ce mă mai enervează pe mine în ultima perioadă.

Pentru că legal am de marți dreptul să beau alcool oriunde în lume, îmi permit să revin cu un nou post despre toate chestiile enerante și lipsite de simțul penibilului din jurul meu.

În primul rând, așa cum am observat cu toții, a venit primăvara. Nu e nicio noutate, nu e nicio minune, e doar cursul firesc al universului. E adevărat că vremea e faină și că-ți vine să te pițiponcești prin parcuri în cea mai deocheată rochie găsită prin șifonier. Sau în cel mai mulăcios tricou, în funcție de sex și kilograme. Și orientări sexuale. Sunt pentru aceste manifestări, indiferent de gradul de penibilitate pe care îl au. Ceea ce mă enervează însă de mor e că odată cu venirea primăverii toată lumea se crede mai frumoasă și mai artistă. Se iese momentan în grupuri mari (am observat că e un flow așa, pe la mijlocul primăverii abia se va ieși masim în cupluri) și se începe pozăleala. În toate unghiurile și în toate pozițiile, lângă toți copacii și pe toate băncile. După care se vine acasă, se încarcă pozele pe Facebook și se începe like-uiala pozelor celorlalți. O întreagă aventură. Ceea ce e enervant aici este că vezi peste tot același tip de poze, cu un ușor iz de artistic și cu aere de revelație divină. Nu, credeți-ne, și noi știm că-i primăvară, nu e nevoie să ne spălați creierul cu asta.

Pe urmă, mai e chestia asta nou apărută nu știu de unde printrre pizdele de la Litere de anul 3. Parcă toate și-au dat seama că sunt niște intelectuale și că toată lumea trebuie să știe asta. Din ce în ce mai multe statusuri de modul lucru la licență, licență :( etc. și din ce în ce mai multe check-in-uri de-alea pe facebook la BCU. Ahahahahahahaha. Nici măcar înduioșător nu e.

Pe de altă parte, chiar mă enervează portăresele de cămin. Aseară am petrecut cu niște prieteni, într-o manieră discretă, la modul că nu se auzea muzica de dincolo de ușa apartamentului meu (da, căminul meu e format din apartamente). N-am apucat să bem un pahar de ceva că ne-am trezit cu stimata doamnă portăreasă, care culmea, urcase 8 etaje pentru asta (că liftul nu mergea), care ne-a rugat frumos să nu mai atuncăm cu sticle de la etaj (?! say whaaaa?!). De parcă eram nebuni să aruncăm sticlele, în loc să le bem. După care ne-a spus că zbierăm și ca un copil mic a încheiat cu o să vă zic și la doamna administratoră. și-o să vină și poliția la voi, să știți! Ca un copil mic, care și-a luat-o pe coajă. Adică uadăfac stau la ultimul etaj, muzica era încet și noi fumam pe balcon. Nu zic,. probabil că făceam șă gălăgie, dar căcat e sâmbătă seara și nu e ca și cum tranșez bebeluși .

Altă chestie care mă enervează recent este mania asta dezvoltată și întreținută de zeci de site-uri de a evidenția diferențele dintre copilăria noastră (ai naibii bătrâni și noi, generația 90 ) și cei din 94-95. Frate, reveniți-vă, e natural să fie așa, e natural ca lumea să evolueze și copii să aibă cât mai multe lucruri, pentru că tehnologia evoluează și căcat nu pot să fiu coerentă, pentru că mi se pare lipsă de deschidere să ți se pară o tragedie că ăla mic are aifon de la 11 ani. Coa, și noi aveam calculatoare de la 13, iar ai noștri nu-și mai dădeau ochii peste cap, că vezi doamne ei mergeau dimineața la coadă la pâine, nu se jucam CS. Asta nu vi se mai pare mare lucru. Și că noi ne jucam în fața blocului, iar ăștia mici stau pe net. Și ai noștri mergeau la păscut cu vacile și stăteau acolo toată ziua, nu se jucam șotron și așteptau să fie chemați la masă. Lumea e făcută să se schimbe, get over it!

Mă enervează oamenii care brusc se cred altfel și se tot laudă cu cum sunt ei acuma și cât de căcat suntem noi. Mă enervează oamenii care predică un stil de viață, creștinismul, vegetarianismul sau neconsumul de alcool. Mă enervează oamenii care te judecă pentru fiecare cuvințel, de parcă pula mea nu mai are omul acuma voie să mai fie și altfel, unde pula mea e atunci libertatea de gândire și exprimare. Mă enervează cuplurile în care cei doi nu au nicio treabă și nu se potrivesc. Mă enervează enervarea mea și mă enervează astenia de primăvare (care da, există, nu e un mit). Mă enervează mahmureala și făcutul curățeniei. roarrrrrrr!

Noapte bună.

Urzica are 21.

Sunt prea egală sau fragmente de depresie

Me llaman calle
pisando baldoza
la revoltosa y tan perdida *


Uitându-mă în jur, deși știu că limbii române nu-i prea plac gerunziile, am observat în ce hal se schimbă oamenii. Se schimbă fizic, în mod intenționat, pentru că le place să fie diferiți. Seschimbă moral sau cel puțin pozează schimbările, se laudă cu ele și le afișează cu mândri. Iată, anul trecut eram așa insensibil, astăzi sunt un gentlemen îndrăgostit. Iată, acum 3 ani eram o alcoolistă , acum sunt studentă serioasă. Și alte asemenea, din seria ce oameni minunați ne-am dori să fim.


Ei bine, eu am urât întotdeauna schimbările bruște. Pentru că, în felul meu, sunt o burgheză cu vise de stabilitate. Am ales să fie egală, în mod deliberat. Poate tocmai de-asta, oamenii resimt un soi de plictiseală psihică după o anumită perioadă. Aia e, cum zice românul în orice situație. Nu vreau să accept cu nonșalanță și chiar cu anumită mândrie că timpul trece peste mine. Nu aș vrea nici să cad în extreme de-alea ciudate, ca la 40 de ani să merg prin cluburi gen Kulturhaus, îmbrăcată cu nșpe culori și să dansez la grămadă cu puștimea, pentru că, nu-i așa, contează să ai un suflet tânăr. Nu, nu am să cad în extreme penibile, pentru că am simțul ăsta încă foarte dezvoltat și așa o să rămână - am dzisu.

Părerea mea sinceră sinceră este că perrsonalitatea este produsul educației. Autoeducației. Și eu am momente când spun nu pot să fac aia sau aia pentru că nu sunt făcută așa. O ba da, dragă Gio, te poți educa să faci aia sau aia. E atât de simplu. E adevărat că presupune multă muncă și multă răbdare. Dar rezultate sunt impresionante. Uită-te la mine, am rămas aceeași persoană ca acum 5 ani. Fix la fel, cu același păr, aceeași privire și aceleași glume proaste. Cu aceeași inconsecvență și aceleași 50 de fețe diferite. 

Sunt însă momente în viață când îmi pare rău că sunt prea egală. Că mizantropia mea evidentă mă acoperă într-o ceva abstractă în care stau comod eu cu mine și atât. Uite, ieri m-am simțit ca un *inserează cuvânt din 3 litere aici* pentru că am fost atât de bolnavă încât nu m-am putut ridica din pat. Și am stat singură toată ziua, cu febra și cu gândurile mele. Și îmi amintesc că am compus și o poezie în capul meu, care suna bine, dar pe care, firește, am uitat-o. Și poate că aș fi avut nevoie de cineva care să-mi facă un ceai și să mă mângâie pe frunte. Cu excepția lui Cristi, care a venit și mi-a adus pastile, nimeni n-a știut de cât de rău mi-era și ce gânduri cretine nutream. Și boala asta de o zi m-a înrăit îngrozitor. Și ce dacă-s prea egală? Sunt că așa vreau și dacă nu vă convine, atunci mă *inserează alt cuvânt din 3 litere aici* pe toți. Că așa vrea și că îmi permit. 

Știi cum e aia ? Că un șut în *da da, tot trei litere* e un pas înainte? Fix așa.

PS: oare Urzica a renunțat la cuvintele urâte? Hm hm.

*pentru că Urzicii îi plac motto-urile și să facă pe deșteapta într-un mod ironic, pentru că de fapt știe că nu-i așa.

Vezi mai multe peTeava.ro

Cugetări despre bărbați (ediția a doua) sau despre filozofia urzicească

Noi gânduri izolate despre această specie atât de dragă Urzicăi - bărbații :

• Într-un univers paralel care are o logică inimaginbilă în capul meu, oamenii care sunt într-o relație ar trebuie să poată avea cea mai mare libertate fizică față de persoanele de sex opus, tocmai pentru că nimeni nu ar bănui că e vorba de mai mult decât pur instinct, absolut normal pentru ființele umane. În universul ăsta ilogică, în care nimic nu are sens, dacă oamenii care sunt într-o relație serioasă sunt mai apropiate de o ființă de sex opus, sunt niște târfi. 
• Bărbații au prostul obicei de a se lăuda cu noile lor combinații. Nici măcar femeile nu sunt la fel de convinse de o potențială relație decât prietenii respectivului.
• Bărbații s-au născut cinici, fără simțul penibilului. Te pot da dintr-un colț în altul, pentru ca, apoi, pentru câteva ore, să ne facă să ne simțim speciale. Iar femeile s-au născut proaste, din păcate.
• Există bărbați care sunt mai simpatici beți, aia e!
• Partea proastă când se strâng mulți bărbați și multe femei bete și se combină în maniere dubioase e că femeile sunt târfe și bărbații deștepți.
• Orice femeie are în viața ei un bărbat care face-ar orice ar face, tot la ea se întoarce. Sub o formă sau alta. 
• Bărbații au în capul lor o lume în care ei sunt sexi și femeile îi plac.

Atât.

Bucureștiul noaptea

Hai să-ți povestesc eu cum e Bucureștiul noaptea. Pestriț, machiat ca o târfă bătrână. Prefăcut și ipocrit, cu senzația că mai minte pe cineva. Cu un aer de rânced și stătut. Noaptea nu reușește să-i spele totuși păcatele și să-i ascundă defectele.

Bucureștiul noaptea e cețos. E un aer irespiranil, ceva inexplicabil, între rece, dar parcă nu rece, și plin de aburi. E așa, ca și cum cineva ar arunca cu niște tunuri din alea imense de zăpadă niște aer de prin canale, reciclat, răcit puțin. E un aer înecăcios.

Bucureștiul noaptea e ca un bâlci. Dacă îl privești de pe o banchetă de taxi o să observi că e ca un circ. E plin de lumini, ilogic montate pe străzi, pe copaci și pe stâlpi. Lumini care nu folosesc nimănui, care nu fac nimic, care nu înfrumusețează cu nimic orașul. Lumini ca la bâlci, ca să atragă oameni. Și poate tocmai luminile alea scot oamenii cu forța din casa.

Oamenii Bucureștiului noaptea sunt ca niște mușuroaie de gunoi. Sunt mulți, ilogic de mulți și ilogic de dichisiți. Oricum e noapte, aerul e irespirabil și luminile de pe străzi ne tâmpesc. Oamenii Bucureștiului noaptea încearcă să ascundă toate defectele târfei ăsteia bătrâne, dând impresia unei fiesta spaniole. Avem de toate noaptea în București - femei pe tocuri, înțepenite printre pietre, bărbați cu ochelari de soare, aurolaci pierduți prin colțuri, întorși cu spatele la spectacolul ăsta macabru, bătrânei rătăciți melancolic printr-o tinerețe apusă de mult. Avem râsete, beții și ignoranță. Nepăsare, beții și afecțiune. Cafele, beții și machiaj. Transpirație, beții și taximetriști perverși. Bucureștiul noaptea e ca un imens spital de nebuni prin care te plimbi relaxat.

Locurile din București prind noaptea viață. Sunt exact ca niște oameni cu trăsături atât de clar definite. Ai cafenele somnoroase, care își cuceresc cu genele lungi, aproape lipite, clienții boemi. Ai cluburi zgomotoase, agitate, care te sug înăuntru, te atrag cum nici nu știi și te trezești în pântecul lor ca Iona în al peștelui, căutându-te pe tine și ce cauți acolo și cu cine ești și când te-ai amețit așa și trebuie să ajungi acasă că mâine la 7 ești în picioare și dar mai stai puțin și știi că îți place și îți face bine să te mai relaxezi. Și te prind zorile în burta cluburilor. Ai cârciumi prietenoase, haioase, care râd mereu. Te invită să stai relaxat pe canapelele de lemn, să ciupești ospătărițele de fund și să bei să bei să bei până adormi cu capul pe umărul cârciumilor. Toate locurile astea cu personalitate nu te lasă să pleci până nu vin zorile și te iau la palme.

Străzile din București noaptea strălucesc. Strălucesc și te îmbie să te pierzi pe tine. Să fii altfel, să faci alte lucruri, să spui tot ce gândești, să te eliberezi de corsetul principiilor, să-ți faci prietenei. Și să bei. Străzile târfei ăsteia bătrâne te invită să bei să bei să bei. Să ieși în mijlocul lor și să-ți urli beția și iubirea de viață.

Căci iubirea de viață e singurul lucru bun pe care Bucureștiul noaptea îl insuflă. Iubire bolnavă, perversă de viață.

Sunt mândră de mine!

Azi mi-am scris argumentul pentru lucrarea de licență. Iei, go go Urzica, o să reușești !

Realitatea nestilizată

Am întâlnit o serie de situații ciudate în ultima perioadă. Nu am vrut să scriu sau să vorbesc despre ele, pentru că erau prea proaspete.Însă timpul a trecut, iar eu am învățat că viața nu-ți lasă niciodată timp între un eveniment / scenă /moment și altul, nu există shut down pentru oameni și că trebuie să învățăm să analizăm situațiile din mers. Din păcate, eu nu sunt o persoană analitică, ci mai degrabă rămân în stadiul de expresie. Pot să mă exteriorizez cu cea mai mare seriozitate, sincer, nestilizat, însă mă opresc aici. Cea mai facilă cale de a depăși evenimentele plăcute sau nu este să iei în piept altele noi. Nici nu mai fac analize înainte să adorm, pentru că de obicei adorm ca o piatră și dorm atât de profund încât nici vise nu mai am.

Mi s-a atras atenția de către o persoană avizată că sunt prea panicoasă. Că primesc o situație nouă / problematică și în secunda doi mă panichez. Că nici măcar nu-mi dau niciun moment pentru a analiza și a găsi soluții. În general, din punct de vedere profesional, jobul meuu m-a învățat o mulțime de lucruri. Am învățat că nimic nu este atât de neserios încât să nu-i dai atenție și, în același timp, că nimic nu este atât de grav precum pare la prima vedere. Există soluții și există mai ales pentru că există o echipă în spatele tău care să te ghideze. Că tot timpul există oameni care să știe anumite lucruri mult mai bine decât tine și că trebuie să apelezi la ei cu încredere. De asemenea, micile detalii din viața profesională m-au ajutat să mă dezvolt pe plan personal. Sunt mai rațională puțin și am mai deschis puțin ochii. Am învățat să mă mai temperez - lucru extraordinar de dificil pentru o urzică mizantroapă și arogantă. Totuși, se pare că oamenii din afară percep lucrurile complet diferit. Și e surprinzător cum un lucru normal, simplu, argumentat frumos din punctul tău de vedere, poate fi jignitor pentru altcineva.

Pe de altă parte, mi-am dat seama cât de ciudați sunt oamenii. Cât de ușor te poți apropia și indepărta de ei. Și cât de subectiv e omul atunci când își alege simpatiile. Cum poți să apreciezi un băiat doar pentru că are ochii mari și o fată pentru că e roșcată. Și cum o grămadă de oameni noi apar de peste tot și nu ai timp să-i cunoști. Și ori înveți să fii selectiv până la mizantrop saaau devii un monstru social, care nu mai face diferențe și învață să accepte orice om așa cum e. Și-atunci te trezești că nu mai știi să-i apreciezi pe oamenii cu adevărat valoroși din viața ta, pentru că-i bagi pe toți într-o grămadă. Și pierzi multe.

Am văzut cum e să fii injosit. Că am rămas cu o restanță pentru că nu am vrut să fiu injosită în fața a 100 de oameni e una. Pe bună dreptate. Restanță pe care dealtfel nimeni nu se înșală că o s-o iau. Dar că sunt înjosită și că ar fi o dovadă de maximă incultura/ indelicatețe / semidoctism /etc. să răspund, e alta. Colegul nostru Teo, care clar nu este o pizdă de la litere, apropo de un post anterior, ne-a dovedit ce înseamnă să fii cu adevărat pasionat de literatură, să ai simțul și intuiția perfectă a stilului, să citești pentru că vrei și-ți place, să-ți faci un stil de viață din asta și să nu-ți pese de ceea ce zic alții. Și-n momentul ăla, l-am invidat din tot sufletul că e așa și că așa simte să fie. Și că face totul ca să își trăiască viața cum vrea. Și iar m-am gândit că eu am un job și că mi-e greu să mai am timp și pentru pasiuni. Că nu mai am pasiuni din anul I, că nu mai ltiu ce e aia să nu poți adormi până nu-ți termini cartea, cum e să umbli singur prin parcuri primăvara găsind un loc la umbră să-ți citești liniștit porția pe ziua respectivă. Și asta e tot ceea ce-mi lipsește acum - nici măcar timpul, nici măcar puterea, voința sau suportul - ci pasiunea .


Am văzut cum e ca oamenii să te vadă altfel. Ca oamenii să nu vadă sau să nu simtă mișcându-se un mușchi măcar de pe față pentru tine - că ai și tu principiile tale. Că ești uman. Sunt plină de defecte, de obicei sunt egoistă și răsfățată - dar sunt o egoistă sentimentală și principială. Nu mai vreau să spun tot ceea ce ar fi trebuit să spun, pentru că am purtat prima noastră discuție serioasă și ți-am zis adevărurile mele și tu pe ale tale și le-am comparat cu mâinile goale și am văzut că nu au nimic în comun adevărurile noastre și că nici în cele mai abstracte   sfere ale minții ele nu se pot întâlni. Îmi pare rău. Recunosc, îmi pare rău că nu pot fi altfel. Și, de altfel, am avut cele mai frumoase momente după ce am făcu cunoștință cu adevărul tău. Ca atunci când încă nu ne cunoșteam, dar ne bănuiam.

Am cunoscut un profesor genial. L-am recunoscut. Un profesor care nu se teme să zică lucrurilor pe nume.

Nu mai am forță să mai continui. Poate un next în viitor.

PS: Este un post serios, știu că nu vă place, dar regret, Urzica se maturizează și ea.
Zi faină să aveți :)