Bucureștiul noaptea

Hai să-ți povestesc eu cum e Bucureștiul noaptea. Pestriț, machiat ca o târfă bătrână. Prefăcut și ipocrit, cu senzația că mai minte pe cineva. Cu un aer de rânced și stătut. Noaptea nu reușește să-i spele totuși păcatele și să-i ascundă defectele.

Bucureștiul noaptea e cețos. E un aer irespiranil, ceva inexplicabil, între rece, dar parcă nu rece, și plin de aburi. E așa, ca și cum cineva ar arunca cu niște tunuri din alea imense de zăpadă niște aer de prin canale, reciclat, răcit puțin. E un aer înecăcios.

Bucureștiul noaptea e ca un bâlci. Dacă îl privești de pe o banchetă de taxi o să observi că e ca un circ. E plin de lumini, ilogic montate pe străzi, pe copaci și pe stâlpi. Lumini care nu folosesc nimănui, care nu fac nimic, care nu înfrumusețează cu nimic orașul. Lumini ca la bâlci, ca să atragă oameni. Și poate tocmai luminile alea scot oamenii cu forța din casa.

Oamenii Bucureștiului noaptea sunt ca niște mușuroaie de gunoi. Sunt mulți, ilogic de mulți și ilogic de dichisiți. Oricum e noapte, aerul e irespirabil și luminile de pe străzi ne tâmpesc. Oamenii Bucureștiului noaptea încearcă să ascundă toate defectele târfei ăsteia bătrâne, dând impresia unei fiesta spaniole. Avem de toate noaptea în București - femei pe tocuri, înțepenite printre pietre, bărbați cu ochelari de soare, aurolaci pierduți prin colțuri, întorși cu spatele la spectacolul ăsta macabru, bătrânei rătăciți melancolic printr-o tinerețe apusă de mult. Avem râsete, beții și ignoranță. Nepăsare, beții și afecțiune. Cafele, beții și machiaj. Transpirație, beții și taximetriști perverși. Bucureștiul noaptea e ca un imens spital de nebuni prin care te plimbi relaxat.

Locurile din București prind noaptea viață. Sunt exact ca niște oameni cu trăsături atât de clar definite. Ai cafenele somnoroase, care își cuceresc cu genele lungi, aproape lipite, clienții boemi. Ai cluburi zgomotoase, agitate, care te sug înăuntru, te atrag cum nici nu știi și te trezești în pântecul lor ca Iona în al peștelui, căutându-te pe tine și ce cauți acolo și cu cine ești și când te-ai amețit așa și trebuie să ajungi acasă că mâine la 7 ești în picioare și dar mai stai puțin și știi că îți place și îți face bine să te mai relaxezi. Și te prind zorile în burta cluburilor. Ai cârciumi prietenoase, haioase, care râd mereu. Te invită să stai relaxat pe canapelele de lemn, să ciupești ospătărițele de fund și să bei să bei să bei până adormi cu capul pe umărul cârciumilor. Toate locurile astea cu personalitate nu te lasă să pleci până nu vin zorile și te iau la palme.

Străzile din București noaptea strălucesc. Strălucesc și te îmbie să te pierzi pe tine. Să fii altfel, să faci alte lucruri, să spui tot ce gândești, să te eliberezi de corsetul principiilor, să-ți faci prietenei. Și să bei. Străzile târfei ăsteia bătrâne te invită să bei să bei să bei. Să ieși în mijlocul lor și să-ți urli beția și iubirea de viață.

Căci iubirea de viață e singurul lucru bun pe care Bucureștiul noaptea îl insuflă. Iubire bolnavă, perversă de viață.