Obsesii urzicești (1)

Sunt construită pe baza obsesiilor. Dacă pentru unii "new is better", pentru mine contează consolidarea unor elemente cheie sau ba din viața mea.

M-am gând că punerea lor pe "hârtie" ar putea fi educativă pentru mine. Unele dintre ele sunt serioase, altele stupide, iar unele nu pot fi nici măcar catalogate cumva.

Primul episod:

O obsesie pe care am căpătat-o recent și despre care nu am avut curajul să vorbesc cu multă lume, pentru simplul motiv că e prea ciudată. Bântuind de zor pe Facebook într-o zi, am găsit o poză cu doi flăcăi frumoși și mi-a sărit în ochi un comment de genul "o să ne fie dor de tine Iorgu". De ce? De ce să îi fie dor de el? Unde e? Am intrat pe profilul lui și am "răsfoit puțin postările". Am aflat că puștiul fusese omorât pe trecerea de pietoni, verde fiind semaforul, la doar 18 ani. Ucigașul a fugit de la locul accidentului. Habar n-am de ce, dar a trebuit să aflu mai multe.  I-am citit profilul de Facebook din "scoarță" în "scoarță". I-am analizat fiecare poză, am citit fiecare mesaj lăsat de prietenii lui. Le-am citit mesajele lăsate când copilul ăsta frumos era în moarte clinică. Am înțeleg ce copil minunat era: frumos, isteț, activ, talentat, plin de viață. Un băiat pe care, dacă aș fi avut vreodată șansa să-l cunosc, l-aș fi adorat.
Am căutat pe net informații legate de accident. Am văzut poze cu Iorgu plin de sânge pe trecerea de pietoni. Am văzut manifestarea făcută de prietenii lui pe aceeași trecere de pietoni pe care a fost ucis. Și nu știu de ce, dar m-am atașat de el. Atât de tare, încât aș fi vrut să-l fi cunoscut măcar o dată înainte.
Răscolind, am găsit o poză de la un concert din Vamă - o poză cu el. La nici un metru de el - Pană și Adriana. Concertul la care am fost împreună. Am  fost și eu acolo, la doar un metru de Iorgu. Și acum mă gândesc că poate chiar l-am cunoscut și poate am poștit un pet de bere cu el după concert.
Complet din întâmplare, în "Noaptea muzeelor", am mers jumatate de oraș pe jos cu Bella. Și dintr-o dată, parcă totalmente random, m-am trezit că traversez aceeași trecere de pietoni pe care a fost călcat Iorgu de mașină. Am fost foarte panicată și nu am dormit câteva nopți, chiar dacă știu că a fost vorba doar de o coincidență. Adică nu sunt nebună, știu că n-a fost niciun semn din partea lui, dar a fost impresionant la momentul respectiv.
Și ca să conchid, situația asta m-a pus mult pe gânduri. Recunosc, am început să mă gândesc mult inclusiv la religie, echilibrul presupus că există în lume și mai ales dreptate. Ce din toate astea există? Poate nimic. Nu există decât o înșiruire de chestii random și asta este toată viața noastră / lumea / universul etc.

postare fără titlu

Aparent, mi-am făcut curaj să scriu din nou aici, după aproximativ o lună. Să văd dacă.

Se pare că nu-mi iese.

Deși ascult muzica bună și dragă. Am dormit toată ziua, am zăcut în pat, cu o durere de cap și o mahmureală teribilă. După o săptămână de muncă în care am renunțat să mai gândesc și m-am complăcut într-un ritm al vieții monoton și tăcut. Un ritm aritmic.

Îmi plac oamenii, fie ei noi sau vechi, cunoscuți sau uitați. Îmi place să-i văd în situații cât mai ciudate și diferite, să le aud poveștile, să-i cunosc, să aflu, să conștientizez cât de complexă e lumea din jurul meu. Am nevoie de lume ca să-mi înțeleg existența.

Tocmai pentru că îmi place să fiu parte din viața unui om, mă ofer întâi pe mine, în intimitatea mea psihică și emoțională.

Și cu toate astea, nu reușesc să-mi dau seama care e limita dintre curiozitate și prietenie. Unde e limita dintre curiozitate și îndrăgostire. Și nu-mi dau seama nici dacă limita asta e diferită de la om la om - dacă unele gesturi mie mi se par naturale, iar altcuiva să-i dea de bănuit că e vorba de îndrăgostire. Dacă e interzis să faci unele chestii la prima întâlnire sau a doua. Dacă trebuie să aștepți un timp înainte să spui ceva anume. Ce noimă au toate regulile astea și cine le cunoaște pe toate? Și de ce oamenilor chiar le pasă de ele?

Nu am chestii de genul. Singurul prag este ca persoana respectivă să mi se pară interesantă. Din momentul ăla, nu mai există niciun fel de limite pe care să mi le autoimpun. Nici măcar una. E greșit? Cine poate să zică asta?

Ah și mă enervează foarte tare când oamenii mă judecă după principiile lor. De ce trebuie tot timpul să catalogăm gesturi și situații drept corecte sau greșite? De ce toate trebuie să presupună din start unele repercursiuni sociale? De ce există oameni care nu mai au curajul să se uite în ochii altcuiva doar pentru că la beție au spus sau au făcut ceva catalogat drept "deplasat" / "greșit" ș.a.m.d. Hai să ne facem viața mai simplă, renunțând la chestiile astea, hai să ne autoeducăm să trăim natural orice ni se întâmplă, necontrolat. Controlul e un bullshit care doar ne complică existența în așa măsură încât ajungem cu toții niște handicapați sociali.

La rândul meu mi se întâmplă să mă trezesc dimineața și mă gândesc că "căcattttt, ce am putut să zic aseară. și când te gândești că mâine mă văd cu oamenii ăștia la muncă." Și ce? De ce să mă complic cu regrete și analize de situații? Lucrurile se întâmplă pentru că sunt dictate de un mecanism din noi, singurul care știe cum ar trebui să funcționăm corect, nu regulile sociale de tot căcatul.