duminică, 2 februarie 2014

Despre despărțire

Despre despărțiri oamenii vorbesc mult și prost. Toată lumea se crede expert în despărțiri și toate lumea îți spune cum e mai bine să o faci și cum să-ți revii după ea. Pe toate blogurile triste oamenii vorbesc despre durerea post-despărțire, toată lumea știe citate despre cum e mai bine să mergi înainte decât să rămâi înțepenit într-o relație nefericită. Toți vorbesc despre despărțire ca despre smulgerea unui plasture de pe piele, iar de ce simți...ca de durerea aia puternică și trecătoare pe care o simți în locul ăla după ce ai tras. Toți cred că despărțirea e o strângere de mână, un zâmbet trist fluturat prin geamul unui autobuz, trei săptămâni de lacrimi și înghețată și o nouă iubire.

Despre tot ceea ce spui ei, eu spun "You are fucking faking, fuckers!".

Pentru că lucrurile sunt mult mai complicate de atât, dacă iubești cu adevărat. Despărțirea e, dacă vrei, ca primul tatuaj - te gândești cât o să te doară și amâni, amâni și amâni la infinit. Chiar dacă știi că după o să fii fericit și o să arate bine pe piele, ți-e teamă. Și chiar când îți faci curaj, durează atât de mult, te sâcâie atât de tare acul ăla nenorocit și fiecare înțepătură amplifică durerea, apoi te obișnuiești cu durerea și te relaxezi și din nou te doare. De milioane de ori.

Despărțirea nu e datul mâinilor și zâmbetul ăla atât de cunoscut. Despărțirea este fiecare clipă în care simți că te-ai îndepărtat de el, în care simți că interesul unuia pentru altul a scăzut, că știi atât de multe despre omul ăsta încât ai obosit să-l mai asculți, în care simți că relația ta se caracterizează prin comoditate. Despărțirea se instalează între doi oameni mult înainte ca ruptura efectivă să se producă - săptămâni, luni și chiar ani în cazul unora înainte. Despărțirea e ca un cancer care mănâncă relația, o roade constant, cuminte, conștiincios. Despărțirea este o ceartă care apare de nicăieri, este un zâmbet aruncat unui străin, este singurătatea pe care o simți lângă el, este senzația aia că nimeni nu te înțelege, despărțirea este alegerea de a face altceva în loc de a sta cu el, despărțirea este zbuciumul să înțelegi ce nu merge, ce faci prost, ce poți să faci mai bine. Și într-un final, când boala asta este în faza terminală, despărțirea este întrebarea "merită să mai face ceva ca lucrurile să meargă bine?"

Tratamentul despărțirii sau ceea ce ține relația în viață este gândul că nimeni niciodată n-o să te iubească așa! Ești sigură! Simți și știi că nimeni vreodată în viața asta sau în viața viitoare nu te va înțelege atât de mult, nu îi va păsa atât de mult de nimicurile tale, nu te va privi cu atâta dragoste, nu-ți va lăsa atâtea amintiri frumoase, nimeni nu se va tatua pentru tine și nu  te va duce la Brașov într-o iarnă îngrozitor de geroasă, doar pentru că nu știi unde să ieși vineri seara. Este cel mai puternic sentiment pe care l-ai simțit îndreptat către tine și din tine. Este singura dată în viața ta de căcat când vei simți asta.

E ceva ce poți să accepți?

Și în tine se dă o luptă, până când relația însăși devine o luptă dintre doi oameni care s-au iubit enorm cândva și a căror dragoste se duce în neant, rușinată de ceea ce au ajuns oamenii ăștia. Rușinată de halul în care își vorbesc, se ceartă, se ignoră.


Iar durerea, oh! Niciodată nu e așa cum o descriu necunoscătorii. Niciodată nu e ca durerea de după ce ți-ai smuls un plasture. Fuckers! Ce se simte e confuzie, e un mixt de senzații, sentimente, emoții și stări. Atât de multe și de diferite, încât niciodată nu înțelegi ce e cu tine, atât de puternice, încât pur și simplu te dărâmă emoțional.

Știi ce e cel mai dureros? Că te hotărăști să smulgi plasturele și te răzgândești pe parcurs. Îl lași jumate lipit, iar cealaltă jumătate, pe care ai apucat să o tragi de pe piele, încerci s-o pui la loc. Stă, dar nu o să mai fie niciodată la fel de bine lipită. Și cu cât de răzgândești mai des, cu atât plasturele ăla stă mai prost și mai neconvingător pe piele. E doar o relație la aparate - ce faci, le scoți din priză sau nu?