Sarutam mereu podele cand treceam prin geamuri
si spargeam timpanuri
cu rasete murdare de oras,
cu soare strans in brate,
cu trupuri lungi de ate.
Eram, pana la urma, doi straini;
iti stiam doar numele si mersul in zigzag,
iti auzeam vocea din mii,
si-n fiecare zi
mi-o agatam la gat, ca pe-un sirag.
Era mereu asa, ca un cutremur scurt,
mai slab cand saruta locomotiva,
si mai puternic cand soptea sa ma iubeste.
Si-l credeam si stii de ce?
Pentru ca simteam sa oamenii frumosi nu mint,
cand toarna in pahare de cristal apa si spirt,
cand isi infig in vene primaveri senile.
Te vedeam mereu printre sine,
prin trenuri straine
si urate,
sau alteori lovit de ele pe brate, pe frunte,
cu sange ce mirosea frumos,
a ghiocel prea tanar omorat si stors,
strangulat.
Imi devenise drag si paru-ti parfumat,
si ochii mici, parca in plus pe fata ta
perfecta.
Erai singurul strain pe care-l cunosteam cu-adevarat.
Pe care l-as fi sarutat,
daca n-avea buzele prea arse de soare,
atat de tare,
ca topeau pahare.
Pahare...
In care oamenii innoata ca-ntr-o mare,
cautand mereu ceva-ul pierdut.
Eu te gaseam mereu pe fundul drept
al paharului meu de vin fiert.
Culmea, zambeai.
Poate prea ametita de visat,
intr-o zi cand te-am vazut in toti strainii,
te-am salutat.
Si-a doua zi...
ai disparut din paharul gri.
Stiam de ce....nu mai erai doar un strain,
erai strainul meu.
