Candva era eu in oglinda, un eu masculin extrem de frumos.

Acum nu mai gasesc nimic din mine in el, nimic.

Refrexia a disparut in neant si totusi nimeni n-a simtit nimic si nimeni nu simte nimic nici acum. Parca e la fel si zambim la fel de frumos. Zambim la fel de mult si fascinant. Zambim in acelasi ritm, cu aceeasi gura, in acelasi timp interior, in acelasi interior temporal.

Vreau sa scriu despre el, pentru ca explodez in mine, daca tac, daca ignor cu nonsalanta ceea ce zvacneste in mine ca un fetus.

Vad eternitatea in el si cu ocazia asta, ma vad pe mine batrana. Il vad pe el inegal si fascinant si zambesc la ideea ca as imbatrani stiindu-l undeva, in aceeasi epoca si aceeasi lume cu mine. Si n-am nevoie de nimic mai mult, decat sa stiu ca exista.

Nu am timp sa ma gandesc la el si totusi undeva in subconstientul meu eu stiu ca el exista acolo. E ca o celula a corpului meu, de care nu sunt constienta, dar care se pune in miscare impreuna cu celelalte si fara de care organismul nu ar functiona la fel. Nici nu vreau sa am timp sa ma gandesc la el, pentru ca m-as dezindragosti iar si iar.

Mereu ma indragostesc de el. La fel de mult. Si in primele secunde de dupa despartire il uit. Este cea mai mare calitatea a mea, ca uit usor. Uit ca iubesc, la fel cum uit ca sunt suparata pe cineva. Uit cine mi-s prietenii si familia, uit unde stau. Chiar uneori mai uit cine sunt. Memoria mi se reactiveaza din cand in cand si-mi mai notez cateva lucruri. Acum nu mai vreau sa gandesc, ca sa nu uit. Vreau doar sa fie acolo in mine, fara sa stiu si fara sa uit.

Imi doresc in ultimul hal sa ma simt indragostita.