Nu scriu despre tine. Pentru că mă cam doare.

Nu pot să scriu despre tine fără să zâmbesc ciudat, fals.

Nu pot să scriu despre ce mă faci să simt, pentru că nu înțeleg.

Te țin doar pentru mine. Ești undeva în interiorul meu, într-un spațiu pe care nu-l pot localiza. Nu ești în mintea mea. Nu ești nici în inima mea. Ești însă parcă în vărful degetelor. Pe buze. Pe gene. Pe obrazul drept. Pe cărarea din părul meu. Câteodată te plimbi prin vene, de parcă ești la tine acasă. Și niciodată nu te așezi dracului undeva.

Ca să te pot înțelege.

Ca să te pot înțelege în mine.

Ca să mă pot înțelege în raport cu tine.

Nu pot să mă gândesc la tine fără să mă sperii.

Nu pot să mă gândesc că ne vom întâlni peste ani și o să mă gândesc ce vei fi devenit. Fără să regret că în timpul ăsta, în anii tăi cei mai frumoși, m-ai respins cu conștiinciozitate și m-ai ținut la ușa sufletului tău. Că m-ai gonit fără remușcări, crezând că e suficient pentru mine că-mi mai dădeai un șut din când în când.

Nu pot să te afișez. Ești adicția mea secretă.

Ești drogul meu de toate zilele, cel mai puternic și mai adictiv dintre toate drogurile lumii.

Ești frustrarea mea cea mai mare. Ești regretul că nu-s destul de bună pentru tine. Ești regretul că sunt un om de căcat. Ești regretul că ești așa cum ești.

Vezi? Nu pot, lămurit, să scriu despre tine.