3 luni si 21 de zile, februarie, duminica.

Nu mai pot sa scriu despre tine si despre tot ce ai facut in mine. Dar trebuie sa fac eforturi. Trebuie sa scot la lumina tot ghemotocul asta de ganduri perverse, consumatoare, vampirii ultimelor luni.
3 luni si 21 de zile, februarie, duminica.
Ai venit de nicaieri cu ochii tai mari si vocea ta graseiata. Acum multa vreme, acum mi se pare ca a fost ieri si ca azi e inca ieri si parca doar acum cateva minute te-am vazut pentru prima data. Inca de acum cateva minute te-am iubit, nu stiu cum, nu stiu de ce, nici nu stiam ca asa e sa iubesti. In filme era altfel, personajele principale erau pozitive si frumoase. Noi nu. Noi eram doi tineri capriciosi, cu acnee si strabism, cu idei preconcepute, rasisti si egoisti. Nimeni si nimic nu conta pentru noi.
Ai stat in fata mea cu ochii atat de mari si vocea ta atat de graseiata. Te-ai uitat la mine si mi-ai spus cata nevoie ai de mine. Aveai nevoie de echilibru, de certitudine, de ceva care sa-ti acapareze mintea si trupul si sufletul, daca exista si daca ai asa ceva. Si eu aveam nevoie de tine, aveam nevoie sa inteleg ce dracu se intampla in lumea asta haotica, am 21 de ani si nimic, nicio pasiune, niciun scop, niciun rost pe lumea asta.
Tu ai devenit scopul meu si eu scopul tau.
Si cred ca ne-am iubit mai mult decat orice alti oameni pe lume.
Visam sa imbatranim impreuna, sa facem prostii si sa gonim copiii din fata blocului; si eu sa te cert, pentru ca eu asta faceam, te certam mereu. Dar te certam cu cel mai mare drag din lume; tot ce faceai gresit si prost ma facea sa te iubesc si mai mult in fiecare zi.
Ai deschis usile mintii mele si ai inceput sa redecorezi.
Ai deschis lacatele sufletului meu, daca exista si daca am asa ceva, si ai inceput sa tapetezi peretii, sa arunci toate obsesiile si gandurile mele la gunoi si sa iti faci din mine locul tau de joaca.
Si m-am lasat, cuminte, redecorata. Atat de cuminte, incat acum, fara tine, nu mai stiu cine sunt. Eu eram a ta, acum ce rol imi ramane sa joc? Femeia care a fost a ta? Nu, nu suna bine, oricat de bine ar fi platit rolul asta, imi strica frumusetea de cariera.
Eu sunt a ta. Mai joc rolul asta cateodata pe ascuns, in baie, cand ma privesc in oglinda si mintea mea, schizofrenica, sedata de realitate, imi sopteste usor "e tot al tau, mereu va fi al tau; ce daca il strange alta femeie in brate? conteaza ca a ramas al tau. si tu l-ai decorat pe el, pe interior, ti-ai lasat toate prostiile in el, rasul tau strabist, mana lunecandu-i pe spate, prin par, muscatura de buza, certatul, visul, idea de echilibru, stabilitate si apartenenta, tu le-ai plantat acolo, fara tine e pierdut, nu stie ce e cu el, ce cauta pe lumea asta".
Dar nu stie, proasta, ca tu m-ai uitat de mult. Alte maini au smuls cu ura si gelozie tapetul ala invechit, cu miros de batranete, de pe peretii sufletului tau. N-a mai ramas nimic acolo. Le-a strans si le-a dat foc. Nici macar fum n-a iesit, atat de putin mai simti si atat de putin mai conteaza.
3 luni si 21 de zile, februarie, duminica.
Trec zi de zi prin atatea stari contradictorii si repet, ca un disc uitat in ploaie, aceleasi cuvinte mereu. N-are cum, nu se poate , o sa se termine intr-o zi prostia asta de scena scrisa de un textier idiot. Din toata povestea asta, egoista, frumoasa, completa, cu drama, dragoste, sex, droguri, alcool si un singur laitmotiv - acela al apartenentei - ce dracu s-a ales? O eu singura si un tu al altcuiva. Nu, nu, n-are cum. E un film prea frumos sa il stricam la final cu un twist de scenariu fara sens.
Nu stiu daca te mai vreau, nu stiu daca sa te mai vreau, nu stiu daca esti ce-mi trebuie, nu stiu daca as putea sa te fac sa fii ce-mi trebuie. Si n-am de unde sa stiu, tu esti departe, te-ai instrainat de mine. Dar decorul asta interior pe care l-ai planificat ani de-a randul e prea puternic. Ma strange in interior, imi pune piedici de fiecare data cand incerc sa ies din camera asta, ma trage inapoi si ma ia la cearta. "Ce faci? Tu esti proasta? Il iubesti. Te dai batuta? Lasi sa se termine asa?"
Incerc sa merg mai departe, ma imbarbatez in fiecare zi, imi creez scenarii in cap atat de puternice si halucinante ca am impresia uneori ca o sa devin schizofrenica eu insami. Dar esti acolo. Bataia aia in plus de inima. Zvacnetul accidental al venei, in incheietura mainii. Imaginea aia care iti apare accidental in minte in mijlocul realitatii. Momentul ala cand ramai pierduta o secunda si ai impresia ca priveai in gol, ca nu te gandeai la nimic. Un obiect neimportant care iti aduce lacrimi in ochi de niciunde, chiar cand credeai ca nu mai simti destul cat sa mai plangi. Mirosul diminetii care te proiecteaza intr-un cort, in Victoria. Senzatia ca ceva te-a atins, pe care o ai uneori, fara nicio explicatie. E acolo, tu esti acolo, ma sabotezi in eforturile mele subnutrite de a te uita. Pe cine mint? O faci intentionat, cu rautate, ai planuit tot. Ti-ai facut iesirea maestral gandita, stiind ce lasi in urma, stiind ca ai plantat atatea nimicuri in mine, incat sa nu te uit niciodata.
Sunt intr-o stare de agitatie emotionala de neimaginat. Ma trezesc uneori in mijlocul noptii, simt un corset in jurul pieptului si nu mai pot sa adorm. Ma intreb cine o fi acolo? Ce fantoma imi bantuie amarata mea fiinta, si-asa saraca? Emotie pura, in stare naturala, neprocesata. Ce fantoma? Fantoma ta, a celui care erai nu de mult; chiar acum cateva minute ne asezasem la o masa, ne plouase in ultimul hal, si te uitai la mine cu ochii tai mari si incepeai deja redecorarea cu glasul tau graseiat.
Vezi? Nu mai pot sa scriu despre tine.
Te-am iubit, daca asa s-o numi ce simt eu pentru tine, din prima secunda cand ti-am vazut ochii mari si ti-am auzit vocea aia graseiata. Am facut din tine scopul meu. Ti-am acordat toate rolurile din filmul meu prost bugetat. Te-am facut erou intr-o drama fara spectatori.
Nu ma pricep la incheieri.
Nu o sa ma pricep niciodata sa inchei cu tine. Si nici tu cu mine.
3 luni si 21 de zile, februarie, duminica.