Faptul că mi-e dor de el nu era nici pe departe cea mai proastă parte.

Cea mai proastă era că lui nu îi era dor de mine.

Că nimic din mine nu lăsase o amprentă în el.

Minute întregi rămâneam cu ochii pe fereastră retrăind în detaliu toate momentele care existaseră între noi și mă puneam în locul lui - chiar nimic să nu îi fi rămas întipărit în minte? Niciun gest? Nicio replică? Nici măcar un decor? O grimasă? Un zâmbet? Nici măcar un capac de bere într-o poziție nenaturală? Tot ce existase între noi nu se construise pe bază de comunicare, gesturi sau alte aspecte ce țin de ființa umană - nu, se contruise pe bază de decoruri, sunete, culori și gusturi. Ca să-mi aduc aminte de el într-o manieră detaliată trebuia doar să merg pe aceleași drumuri, să ascult aceleași muzici în aceleași locuri, să văd aceleași străzi, să beau aceleași beri, să privesc aceeași copaci, să fumez aceleași țigări. Și niciodată imaginea n-avea să fie completă - avea să lipsească mereu câte un detaliu: un parfum, o fustă, o țigară electronică, un mail, o barbă sau un zâmbet.Din ce în ce mai multe lucruri dispăreau cu vremea și eu rămâneam doar cu o imagine încețoșată a unui om de care mă atașasem fără să știu, când eram mai hotărâtă să nu o fac. Și din păcate nici nu era nevoie ca imaginea să fie completă ca să-mi lipsească el cu totul.

Cui îi mai trebuie un puzzle cu piesele împrăștiate, uzate, când e atât de simplu să ștergi geamul de abur și să cauți cuminte un nou străin pe care să-l descoperi piesă cu piesă, fără să știi dacă e sau nu bucata care lipsește din propriul tău puzzle? 

O să îmi treacă mie și de data asta :)