Aparent, mi-am făcut curaj să scriu din nou aici, după aproximativ o lună. Să văd dacă.
Se pare că nu-mi iese.
Deși ascult muzica bună și dragă. Am dormit toată ziua, am zăcut în pat, cu o durere de cap și o mahmureală teribilă. După o săptămână de muncă în care am renunțat să mai gândesc și m-am complăcut într-un ritm al vieții monoton și tăcut. Un ritm aritmic.
Îmi plac oamenii, fie ei noi sau vechi, cunoscuți sau uitați. Îmi place să-i văd în situații cât mai ciudate și diferite, să le aud poveștile, să-i cunosc, să aflu, să conștientizez cât de complexă e lumea din jurul meu. Am nevoie de lume ca să-mi înțeleg existența.
Tocmai pentru că îmi place să fiu parte din viața unui om, mă ofer întâi pe mine, în intimitatea mea psihică și emoțională.
Și cu toate astea, nu reușesc să-mi dau seama care e limita dintre curiozitate și prietenie. Unde e limita dintre curiozitate și îndrăgostire. Și nu-mi dau seama nici dacă limita asta e diferită de la om la om - dacă unele gesturi mie mi se par naturale, iar altcuiva să-i dea de bănuit că e vorba de îndrăgostire. Dacă e interzis să faci unele chestii la prima întâlnire sau a doua. Dacă trebuie să aștepți un timp înainte să spui ceva anume. Ce noimă au toate regulile astea și cine le cunoaște pe toate? Și de ce oamenilor chiar le pasă de ele?
Nu am chestii de genul. Singurul prag este ca persoana respectivă să mi se pară interesantă. Din momentul ăla, nu mai există niciun fel de limite pe care să mi le autoimpun. Nici măcar una. E greșit? Cine poate să zică asta?
Ah și mă enervează foarte tare când oamenii mă judecă după principiile lor. De ce trebuie tot timpul să catalogăm gesturi și situații drept corecte sau greșite? De ce toate trebuie să presupună din start unele repercursiuni sociale? De ce există oameni care nu mai au curajul să se uite în ochii altcuiva doar pentru că la beție au spus sau au făcut ceva catalogat drept "deplasat" / "greșit" ș.a.m.d. Hai să ne facem viața mai simplă, renunțând la chestiile astea, hai să ne autoeducăm să trăim natural orice ni se întâmplă, necontrolat. Controlul e un bullshit care doar ne complică existența în așa măsură încât ajungem cu toții niște handicapați sociali.
La rândul meu mi se întâmplă să mă trezesc dimineața și mă gândesc că "căcattttt, ce am putut să zic aseară. și când te gândești că mâine mă văd cu oamenii ăștia la muncă." Și ce? De ce să mă complic cu regrete și analize de situații? Lucrurile se întâmplă pentru că sunt dictate de un mecanism din noi, singurul care știe cum ar trebui să funcționăm corect, nu regulile sociale de tot căcatul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu