Umbra [for my "liberian girl"]

O umbra cenusie se apropie tot mai mult. Vad prin ceata, de parca retina mi-a fost inmuiata saptamani intregi in apa sarata. Ma sterg de ploaie pe fata, cu degetele reci. Iau unul intre buze. Tresar. Parca am murit. Ma tin piept si respir adanc, sacadat. Incerc sa-mi controlez aerul, sa-l temperez. E rece si el si ma racaie pe tot interiorul meu, il simt patrunzandu-mi purificat in sange, in vene, alergand prin celule si tesuturi, difuzandu-se incet ca o betie crunta. Inghit. Macar saliva mi-e calda. Umbra e langa mine si ma intreaba ceva. Nu aud. Ritmul ploii mi s-a intiparit in creier, cu un bum bum monoton, familiar. Buzele groase, roz deschis, umede se misca din ce in ce mai repede. Umbra are maini. Le intinde catre mine. Ma apuca, incearca sa ma traga. Nu vorbesc, nici nu mai stiu daca sunt in stare. Poate mi-au putrezit corzile vocale de cand stau in ploaie. Un parc pustiu, in ploaie, picioare pline de picaturi de noroi si umbra care-mi intinde o umbrela.

Plecam. Imi simt din nou pulsul zglobiu, facandu-si numarul trist sub doua degete. Baiatul ma intreaba daca vreau ceva. Vreau, dar nu pot sa ii spun. Imi intinde o ceasca. Ceva cald. Inghit grabita. Imi ard limba. El se apropie si sufla usor. Miroase a cer, a mare, a libertate, a dor, a departare. Inchid ochii. Imaginea lui imi ramane acolo insa, neclintita, ca si cum as avea pleoapele transparente sau ca si cum el s-a inghesuit mic in mine si imi zambeste. Si dintii lui sunt atat de albi si de drepti. Si de perfecti. Si ochii lui caprui, usor umbriti de bretonul saten deschis, sunt limpezi, ca o oglinda scumpa, agatata intr-un castel. Ii ating obrazul. Se da inapoi, cred ca s-a speriat. Atingerea n-a durat decat doua-trei secunde. Dar m-a fript, pielea lui era atat de calda. Clocotesc. Imi dau patura jos de pe mine. El are o smucire, sa ma opreasca. Nu am de gand sa plec, unde sa plec? De langa el? Vreau sa ii zambesc, cu tot sufletul meu deschis, cu o renuntare totala in el, dar fata mi-e de portelan, impietrita. Schimonosita de frig, imi imaginez. Sunt urata. Ma acopar cu ambele palme. Vreau sa plang, pentru ca lacrimile mele calde sa-mi incalzeasca fata. Dar nu pot. Fa-ma sa plang. Ii vad nasul, cu varful rotund si copilaros. E alb, are tenul omogen cromatic. Nicio pata, nicio iregularitate. E uman? Am simtit ca de cand am intrat in camera lui, la caldura, s-a umanizat. Dar tot umbra a ramas. Umbra luminoasa. Nu mai sunt rationala. Inchid ochii. Covorul e neplacut la atingere, imi zgarie obrazul. Mi se pare ca aud sunetul contactului, neplacut. Imi dau seama ca nu mai aud ploaia. Nu mai aud nici intrebarea lui. Caci adorm.

Respiratia mi se izbeste de ceva tare. Oare dorm cu mana la gura, ca de obicei, in gestul ala de inchidere in mine insami si aparare? Cat am dormit? Oftez, imi amintesc de umbra. Si totusi el ma tine in brate si ma mangaie pe par. "Gata", sopteste. Acum il aud, ii aud vocea suava, calma, linistitoare, protectiva. Primul cuvant. Primul lui cuvant e "gata"! Gata inseamna sfarsit. Imi pun mainile la urechi si tip, revoltata: "Nu, nu". Se ridica, se desprinde de mine incet, ca o felina. Ramane in locul lui un frig imens, cetos, coplesitor. Strain. Straina umbra perfecta! Plec, vreau sa plec, imi repet in minte, iar cuvintele lovesc ca un ciocan cutia mea craniana. Doare fizic gandul.



[Partea a II-a o sa urmeze :)]